Joan Didion, Anul gîndirii magice, traducere de Virginia Costeschi, Editura Pandora M, 2017. 

Am să-i supăr pe fanii lui Joan Didion, dar Anul gîndirii magice mi se pare o carte modestă. A primit National Book Award pentru non-ficţiune şi s-a aflat pe lista scurtă la Pulitzer în 2005, a avut parte de o receptare entuziastă, fiind doi ani mai tîrziu transformată într-un monolog pentru scenă (interpretat pe Broadway de Vanessa Redgrave). Didion era deja o scriitoare cult şi pare să fi fost vorba de o receptare pe fond emoţional (deşi au existat şi cronici negative), lucru pe care, voalat, l-a exprimat chiar Julian Barnes într-o cronică-eseu din The New York Review of Books, scriind despre o altă carte de memorii pricinuită de moartea unui soţ şi publicată, cîţiva ani mai tîrziu, de Joyce Carol Oates: A Widow’s Story. Julian Barnes, care a trecut el însuşi prin durerea de a-şi fi pierdut soţia, avea dreptate să spună că, de vreme ce durerea după pierderea cuiva drag este nefalsificabilă, nu există criteriu normal de evaluare a unei astfel de cărţi: repetitivă, obsesivă, incoerentă şi plină de platitudini precum durerea însăşi. Exprimarea durerii în perioada doliului este o ciocnire a clişeelor („car crash of cliché“), spune Barnes, dar abia asta validează un astfel de demers. În anul în care scria aceste lucruri, Barnes avea să publice el însuşi un eseu despre „grief“, Niveluri de viaţă (tradus la Nemira), o carte în trei părţi, din care doar ultima secţiune (vreo 50 de pagini) era despre doliul după soţia lui. Acele pagini scrise de Barnes sînt însă splendide – deopotrivă profunde, problematice, emoţio-nante şi impecabil scrise –, probabil cea mai bună carte despre doliu din literatura contemporană.

(Pentru o cultură în care bocetul – act oricum indecent şi oarecum ridicol, de unde şi sensul peiorativ al verbului „a boci“ – este punctul culminant al ritualului înmormîntării, e ciudat cum limba română nu are decît un cuvînt care să exprime durerea pricinuită de moartea cuiva drag. În engleză există „grief“ şi „mourning“, ambele cu sensuri legate strict de moarte; noi avem doar vestimentarul „doliu“, oricum substantiv, nu verb care să descrie întregul proces precum „to mourn“; în rest, arhaicul-religios „jale“/„jelanie“, genericul „durere“ şi convenţionalul „regret“. Motiv pentru care Mihaela Buruiană a fost nevoită să traducă – altfel inspirat – titlul cărţii lui Max Porter Grief is a feathered thing prin nespecificul Durerea e o făptură înaripată – Pandora M, 2017).

Revenind, jurnalista şi prozatoarea Joan Didion (n. 1934) era căsătorită de patruzeci de ani cu scriitorul John Gregory Dunne cînd acesta s-a prăbuşit, în urma unui infarct, pe covorul din living, înaintea cinei în penultima seară a anului 2013. Fiica lor adoptivă, Quintana, se afla în acel moment la terapie intensivă într-un şoc septic cauzat de o pneumonie. Didion a scris cartea în lunile de după moartea soţului, cînd fiica lor se afla încă în spital între viaţă şi moarte. Un an şi ceva mai tîrziu, cînd Didion plecase în turneul de promovare a cărţii între timp publicată, Quintana murea de pancreatită acută la 39 de ani. De aceea şi spun că receptarea cărţii s-a produs pe un puternic fond emoţional. Oricum, cîţiva ani mai tîrziu, Didion avea să scrie o carte şi despre moartea Quintanei: Blue Nights.

Anul gîndirii magice – titlul preia expresia freudiană ce denumeşte trucul cognitiv prin care cineva se autoamăgeşte că o tragedie poate fi reversibilă pînă cînd durerea dispare sub efectul timpului – este mai puţin decît un eseu confesiv în genul practicat strălucit de Barnes şi mai mult un amestec de jurnal (cu nenumărate date calendaristice & note medicale) şi jurnalism (de investigaţie personală). Aflată încă sub şocul tragediei care se produce brusc, neaşteptat, neanunţat, Didion caută, cumva melodramatic, semne că soţul ei îşi prevăzuse moartea şi este preocupată să afle cînd mai exact a survenit moartea soţului ei: imediat în living, pe drum în ambulanţă sau abia la spital în timpul intervenţiei doctorilor. Nu e o carte atît despre „grief“ şi „mourning“, despre natura şi procesul doliului (ca la Julian Barnes sau ca la Roland Barthes în Jurnal de doliu, tradus la Cartier), cît despre cronologia şi circumstanţele tragediei, motiv pentru care multe pagini sînt, prin irelevanţă literară, cam plicticoase. Scrisul lui Didion nu are detentă eseistico-filozofică şi nici ea nu şi-a dat timp, căci, scrisă sub imperiul şocului şi al imediatului, cartea n-a beneficiat de vreun proces de reflecţie elaborat şi nici de căutarea, aprofundarea şi raportarea la alte referinţe culturale (în afara celor primare, precum C.S. Lewis, Freud şi Philippe Ariès). Mai degrabă un act terapeutic, cartea nu are o prea mare însemnătate literară. 

Don DeLillo, Arta corpului, traducere de Radu Surdulescu, Editura Polirom, 2017. 

Tot moartea unui soţ este şi subiectul micului roman al lui Don DeLillo (n. 1936), dar efortul literar este vizibil. Publicat în 2001, The Body Artist (cum e titlul original) venea după capodopera Underworld (roman considerat, alături de Zgomotul alb, Libra, Mao II şi The Names, printre marile sale ficţiuni – apropo, încă aşteptăm traducerea la The Names) şi aducea o mare schimbare stilistică în scrisul lui DeLillo, schimbare neagreată de critica literară, dar perpetuată şi în următoarele sale mini-romane: Cosmopolis, ecranizat de David Cronenberg, şi Punctul Omega (ambele traduse la Polirom). De altfel, cu acesta din urmă, Arta corpului împarte preocuparea pentru tema pierderii şi a timpului, precum şi identitatea intelectuală a personajului. Dacă în Punctul Omega protagonistul era un profesor retras în deşert, aici e vorba de un regizor de film căzut în uitare care se sinucide.

Văduva este o tînără artistă a corpului care pune în scenă un spectacol al decorporalizării după ce, o vreme, trăieşte „singură“ în casa unde locuise cu soţul ei, mult mai în vîrstă decît ea. Am pus ghilimele la „singură“ pentru că, de fapt, după dispariţia regizorului, femeia descoperă în casa lor un copil-bărbat care apare şi dispare, vorbind ecolalic, monosilabic sau neinteligibil cu vocea soţului. Strania apariţie a unui corp „tăcut şi vulnerabil“ este fantasma care o ajută pe femeie să accepte pierderea şi să treacă de perioada de doliu. (Şi în poemul livresc al lui Max Porter citat mai sus e vorba tot despre durerea îndoliată, provocată de dispariţia bruscă a soţiei, întrupată de un straniu vizitator zoomorf.) Copilul-bărbat, pe care artista îl numeşte domnul Tuttle şi pe care îl îngrijeşte deopotrivă ca pe un copil neajutorat şi ca pe un bărbat cu dizabilităţi, întruchipează însăşi dispariţia trupului celui iubit, regresia, degradarea şi absenţa. Spus cu emfază livrescă, copilul-bărbat este întruparea jalei. De altfel, vorbele lui, criptice şi repetitive, cu o sintaxă sucită în care verbele nu respectă concordanţa timpurilor, par un fel de cîntec (jelanie): „Nu ştia cum să numească aceste vorbe. Le-a numit cîntări. Totul era o cîntare, un psalm.“

Fiinţă imaginară a consolării, simulacru fantasmatic al celui dispărut, domnul Tuttle este şi un mesager din afara timpului („timpul e singura naraţiune care contează“), un medium al planurilor paralele. De aceea, romanul este şi construit pe mai multe planuri – narativ, introspectiv şi expozitiv –, alternează vocile şi corpurile, le depigmentează, le alterează, le dislocă. Femeia îndurerată/îndoliată vede cu coada ochiului, aude voci, rătăceşte între trecut şi viitor, între memorare şi imitare – un amplu şi complex balet al mişcărilor interioare al unui corp care internalizează dispariţia şi absenţa.

Dacă, în cazul autobiografiei, validarea vine tocmai din exprimarea durerii prin clişee, după cum elegant spunea Barnes, DeLillo arată că romancierul trebuie să meargă mai departe cu ajutorul limbajului şi al imaginaţiei. Diarista Didion înregistrează jurnalistic şi descrie cronologia durerii, romancierul DeLillo explorează artistic şi scrie fantasma durerii. Didion & DeLillo, două faţete ale doliului.