● Éric Vuillard, Ordinea de zi, traducere de Mona Apa, Editura Litera, 2018. 

Aproape fiecare carte publicată de Éric Vuillard (n. 1968) a primit cîte un premiu literar francez. Deși calitățile literare ale acestui mic roman, distins anul trecut cu Goncourt, sînt relativ modeste (nu se compară cu Binevoitoarele lui Jonathan Littell, Goncourt în 2006), construcția și subiectul îl fac deosebit de interesant și teribil de actual. Este o carte despre ascensiunea lui Hitler și a nazismului (începe și se oprește la anexarea Austriei), dar mai ales despre indiferența liderilor europeni, complicitatea marilor industriași germani și nepăsarea populației (victima ușoară a propagandei). Sună actual? Felul în care Hitler anexează Austria nu e departe de ceea ce va face Putin cîteva zeci de ani mai tîrziu, cu o parte din Ucraina.

Romanul se deschide cu o scenă tare: Hitler convoacă două duzini de magnați germani pentru a le cere sprijinul financiar pentru Partidul Național-Socialist înainte de alegerile legislative, iar aceștia, în lăcomia lor, acceptă să finanțeze ceea ce se va transforma în cea mai mare campanie de crime împotriva umanității. Cine au fost cele „douăzeci și patru de mașini de calcul la porțile Infernului“, acei industriași germani „ale căror nume există și astăzi“, ale căror averi imense au fost create, într-un trecut deloc îndepărtat, în uzine concentraționare unde evreii erau duși la muncă silnică? BMW, Opel, Daimler, Shell, Bayer, BASF, Agfa, Telefunken, Siemens, Allianz, IG Farben ș.a. „Dintr-un lot de șase sute de deportați ajuns în 1943 la uzinele Krupp, un an mai tîrziu nu rămăseseră în viață decît douăzeci“, scrie Éric Vuillard, a cărui muncă de documentare se simte peste tot în această carte mai apropiată de relatarea istorică decît de roman, o metanarațiune istorică în care travaliul literar se vede mai degrabă în reconstituirea cu instrumentele ficțiunii a unor întîlniri politice în baza jurnalelor și cărților de memorii ale unor politicieni-pion, precum cancelarul austriac Schuschnigg sau președintele Consiliului de Coroană britanic Halifax. (Recomand interviul luat autorului de Luiza Vasiliu pentru scena9.ro, intitulat „Nu am vrut să fac literatură din Holocaust“, unde Vuillard vorbește despre sensibilitatea sa de scriitor în fața documentelor.)

Apropo de reconstituirea narativă, traducerea românească face deservicii stilului lui Éric Vuillard. Fără a putea verifica originalul, simțul meu narativ a fost solicitat la maximum în scena de deschidere a romanului (pag. 8 și urm.), unde sînt folosite nu mai puțin de patru timpuri verbale: momentul calendaristic este marcat prin imperfect („era 20 februarie“), după care intră ca timp narativ perfectul simplu („își petrecură dimineața“), înlocuit imediat cu prezentul istoric („bărbații își strîng mîinile“), urmează o revenire la perfectul simplu („siluetele trecură“) și o intervenție metanarativă la prezent („nu știu cine se afla…) cu o presupoziție la conjunctiv („…întrucît trebuie să fi făcut“). Cel mai probabil, Vuillard a alternat imperfectul descrierii și perfectul simplu ale povestirii (temps du récit) cu prezentul istoric, dar în română trebuia folosită alternanța perfect compus prezent: pentru efectul brusc de apropiere în narațiune, perfectul simplu schimbat cu prezentul nu are nici un sens în sintaxa limbii române, fiind prea apropiate ca efect temporal.

Revenind, un alt punct tare al cărții este imaginea reală a armatei lui Hitler, care, în momentul marșului către Viena, avea un arsenal disfuncțional: practic, Hitler și-a început ascensiunea cu niște Panzere defectate pe drum („Blitzkrieg, un cuvînt pe care publicitatea l-a lipit dezastrului“). În afara ridicolului scenei cu armata rămasă în pană, precaritatea militară a lui Hitler din acel moment întărește ipoteza că, dacă n-ar fi existat atîta lașitate, complacere și/sau indiferență din partea puterilor europene ale momentului, Führer-ul ar fi putut fi anihilat înainte să-și atingă punctul de invincibilitate.

Éric Vuillard speculează cunoașterea generală a consecințelor dezastruoase ale ascensiunii lui Hitler și își construiește romanul din scene așa-zis marginale, oprind narațiunea înainte de punctul culminant al temei. Cartea se încheie cu „epidemia“ de sinucideri ale evreilor înainte de sistematizarea ororii (vezi și fragmentul de mai jos), dovedind că teza ignoranței populare cu privire la natura criminală a nazismului nu ține: „Dacă majoritatea oamenilor ar putea pretinde că nu știau nimic, e absolut evident că evreii care s-au sinucis știau. Chestiunea falsei conștiințe este interpretată într-o nouă lumină“, spune scriitorul francez în interviul invocat mai sus.

Cît despre actualitatea acestui dezastru istoric, iată o frază la care ar trebui să medităm: „E straniu să vezi cum cei mai hotărîți tirani respectă vag formalitățile, ca și cum ar vrea să dea impresia că nu forțează procedurile, în timp ce calcă în picioare toate uzanțele.“ Cum a fost posibil Holocaustul? Așa.

***

Éric VUILLARD

Ordinea de zi (fragment)

Pentru ca anexarea Austriei să fie consfințită, se organiză un referendum. Opozanții, atîția cîți mai erau, fură arestați. Preoții îndemnară din amvon să se voteze în favoarea naziștilor, iar bisericile fură împodobite cu svastici. Nu se auzi aproape nici o notă discordantă. Austriecii votară în proporție de 99,75% pentru afilierea la Reich. Și pe cînd cei douăzeci și de patru de prelați ai marii industrii germane studiau deja cum să prăduiască mai bine țara, Hitler făcuse ceea ce am putea numi un turneu triumfal în Austria. Fusese aclamat pretutindeni.

Și totuși, chiar înainte de Anschluss, au avut loc peste 1700 de sinucideri într-o singură săptămînă. În scurt timp, anunțarea unei sinucideri în presă va deveni un act de rezistență. Cîțiva jurnaliști vor îndrăzni încă să scrie despre cîte o „moarte subită“; represaliile îi vor reduce numaidecît la tăcere. Se vor căuta apoi alte formule uzuale, lipsite de consecințe. Astfel, numărul celor care și-au pus capăt zilelor rămîne necunoscut, la fel și numele lor. A doua zi după anexare, Neue Freie Presse a publicat patru necrologuri: „În dimineața zilei de 12 martie, Alma Biro, funcționară, în vîrstă de 40 de ani, și-a tăiat venele cu o lamă de ras și a pornit gazul. În același timp, scriitorul Karl Schlesinger, 49 de ani, s-a împușcat în cap. S-a sinucis, de asemenea, Helene Kuhner, menajeră, 69 de ani. În cursul după-amiezii, Leopold Bien, funcționar, 36 de ani, s-a aruncat pe fereastră. Motivele gestului său rămîn necunoscute.“ Această mică notă banală este profund rușinoasă. Întrucît, pe 13 martie, nimeni nu putea ignora motivele lor. Nimeni. De altfel, nici nu se putea vorbi despre motive, ci despre o singură cauză comună.

Poate că Alma, Karl, Leopold sau Helene i-au văzut de la ferestrele lor pe acei evrei tîrîți pe străzi. Le-a fost de ajuns să-i întrezărească pe cei rași în cap înainte de a înțelege. Le-a fost chiar de ajuns să li se spună, să ghicească, să intuiască, să-și imagineze chiar înainte să li se întîmple. Le-a fost de ajuns să-i vadă pe oameni zîmbind ca să-și dea seama.

Și aproape că nici nu contează dacă în acea dimineață Helene a văzut sau nu, în mijlocul mulțimii care zbiera, niște evrei ghemuiți în patru labe, forțați să curețe trotuarele sub privirile amuzate ale trecătorilor. Nu contează nici dacă a asistat sau nu la aceste scene atroce în care evreii au fost obligați să pască iarba. Moartea ei reflectă doar ceea ce a simțit, nenorocirea imensă, realitatea hidoasă, dezgustul său față de o lume pe care a văzut-o dezvăluindu-se în nuditatea ei ucigătoare. La urma urmei, crima era deja acolo, în steagurile micuțe, în zîmbetele fetelor, în toată acea primăvară denaturată. Ghirlande, confetti, stegulețe. Ce s-a ales oare de acele tinere debordînd de entuziasm, ce s-a ales de zîmbetele lor, de nepăsarea lor, de chipurile lor atît de sincere, atît de fericite, de toată acea jubilare din martie 1938? Dacă vreuna dintre ele s-ar recunoaște astăzi pe ecran, ce-ar gîndi?