Jim Crace, Casa Molimei, traducere de Ioana Văcărescu, Editura Allfa, 2012.

 Jim Crace, Recolta, traducere de Iulian Curuia, Editura Allfa, 2016. 

Jim Crace (n. 1946) este unul dintre cei mai mari scriitori contemporani pe care, cel mai probabil, nu l-ați citit. Asta în ciuda faptului că i s-au tradus și la noi patru cărți. Înainte să facă jurnalism, să realizeze programe educative pentru BBC și se apuce de scris piese de teatru pentru radio, proză scurtă și romane, Jim -Crace a fost o vreme voluntar în Sudan într-o organizație internațională, perioadă în care a călătorit prin Africa și a predat într-o școală dintr-un sat din Botswana. Astăzi, Jim Crace are o operă de ficțiune consistentă pentru care a primit o cîrcă de premii dintre cele mai prestigioase.

Prima sa carte tradusă în limba română a fost Cămara Diavolului (Humanitas Fiction, 2005), un volum cu nu mai puțin de șaizeci și patru de proze scurte de o ingeniozitate culinar-lingvistică uluitoare, carte pe care dacă o mai găsiți pe undeva vă puteți considera norocoși. În 2006, Humanitas Fiction i-a publicat și a doua carte, în traducerea foarte bună a lui Radu Paraschivescu, romanul În clipa morții (în original Being dead), una dintre capodoperele lui Jim Crace, roman premiat cu American National Book Critics Circle Award, finalist al Whitbread Novel of the Year și nominalizat la IMPAC Dublin Literary Award. În clipa morții este un roman secvențial în care povestea de dragoste și de viață a unui cuplu de zoologi cercetători trecuți de prima tinerețe este spusă în paralel și în ritmul biologic al degradării trupurilor celor doi, după ce aceștia sînt uciși cu sînge rece în timp ce făceau dragoste la marginea oceanului după niște dune de nisip, locul unde, în urmă cu treizeci de ani, își începuseră relația. Practic, jumătate din roman este poemul degradării fizice în mijlocul naturii, vreme de șase zile, o splendidă punere în abisul biologic al condiției umane (Ce urmează după moarte? Ce se întîmplă cu noi după ultima suflare, după ce inima încetează să mai bată?), un poem în proză la care Baudelaire nici n-a îndrăznit să viseze. Dexteritatea lingvistică, lirismul organic și privirea metafizică a lui Crace n-au fost niciodată mai împlinite decît în această carte care pare să rescrie blestemul lui Adam și al Evei în cheie naturalist-darwinistă, cu o fiică risipitoare întoarsă pe potecile dintre dunele de nisip ca de pe drumul deșertic al Damascului.

De altfel, mai toate cărțile lui Jim -Crace se pretează la analogii biblice. Casa Molimei, a treia sa carte tradusă la noi, de data asta scriitorul fiind preluat de Editura Allfa, a apărut concomitent cu Drumul lui Cormac McCarthy (tradus la Humanitas Fiction), roman distopic cu care – aspect foarte interesant – împarte aceeași premisă narativă, doar că plasată la antipozi temporali. Dacă la McCarthy e vorba de drumul, spre un izbăvitor ocean, parcurs de un tată cu fiul său printr-o Americă postapocaliptică (o iarnă atomică) populată de supraviețuitori constrînși la tîlhărie, omor și canibalism, la Crace e vorba de drumul, spre un izbăvitor ocean, parcurs de un cuplu de circumstanță, un bărbat și o femeie virgină, însoțiți de un bebeluș care nu e al lor, printr-o Americă imemorială (o toamnă a molimei) populată de emigranți constrînși la tîlhărie, omor și sclavagism. Crace conturează o versiune în negativ a Americii, „golden rush“ fiind aici un „survival rush“ într-o Americă e emigranților căutînd salvarea în locul imigranților căutînd îmbogățirea. Scenariul are și de data aceasta un simbolism biblic: Iosif și Fecioara Maria cu copilul care „li s-a dat“ îndreptîndu-se spre o Arcă umană salvatoare construită de un cult baptist (vezi și fragmentul de mai jos).

Violența primară, brută, animalică, este o alt marcă a scrisului lui Jim Crace. În Recolta (roman premiat, printre altele, cu International IMPAC Dublin Literary Award și nominalizat la Man Booker), incendiul hambarului unui moșier este pus de lucrătorii țărani pe seama unei familii nou-venite în ținutul lor, moment în care viața aparent ordonată și liniștită a comunității rurale este dată peste cap de o serie de răzbunări și crime odioase. Recolta este un roman faulknerian ca temă, nu și ca structură, în care crimele cu aspect ritualic ale unei comunități păgîne, necartografiate, izolate de civilizație (ar putea fi invocat aici scenariul din The Village al lui M. Night Shyamalan) iau forma unor pedepse divine. Din nou, se pot face cîteva analogii biblice cu episodul Sodomei, căci lipsa credinței pare sursa distrugerii comunității care trăiește doar pentru recoltă în afara oricărei dimensiuni spirituale și care, după prăpădul colectiv, este constrînsă la exod.

Genul acesta de ficțiune istorică cu vagi substraturi sau proiecții creștine pare genul predilect în opera lui Jim Crace. Romanul The Gift of Stones este plasat într-un sat din neolitic, iar Quarantine, în deșertul Iudeii. Toate cărțile lui Jim Crace sînt splendid scrise (Casa Molimei este infinit mai bun, oricum mai complex decît Drumul lui McCarthy, un scriitor însă faimos) și în registre diferite (Recolta este spus la persoana întîi de un martor bolnav, spre exemplu), iar aparenta lor simplitate este construită aproape de fiecare dată pe scenarii mitice sau biblice, oricum plasate în timpuri imemoriale.

Am încercat să recuperez pe fast-forward cărțile traduse la noi din opera acestui minunat scriitor penru că Jim Crace va fi invitat al Festivalului de Literatură și Traducere de la Iași (FILIT), în perioada 4-8 octombrie, și se va număra printre scriitorii intervievați pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri“ într-una dintre primele zile ale festivalului. Pînă atunci, căutați-i cărțile și mergeți la Iași să-l ascultați live vorbind despre literatură.

***

Jim CRACE
Casa Molimei (fragment)

Margaret simțea marea de dincolo de dunele din depărtare, însă acum, că era aproape, nu și-o putea imagina. Cea mai mare întindere de apă pe care o văzuse pînă atunci era lacul care se găsea mai sus de orașul ei. Dacă stătea pe malul lui, vedea cu ușurință unde se termina apa în fiecare direcție. Dar un lac sărat, unduitor și fără maluri? Așa ceva nici nu putea să viseze… Picioarele însă n-o mai ascultau. Știa că atinsese punctul maxim al oboselii. Nu-și mai dorea decît să se odihnească. Oceanul putea să aștepte. Fiecare pas făcut era dureros. Bebelușul atîrna greu ca o piatră. Mersul ei devenise pe jumătate conștient, pe jumătate mecanic. Era ca și cum mirosul oceanului sau poate crusta de sare care i se depusese pe buze ar fi avut efectul unui somnifer.

Margaret văzu Arca cu mult înainte să ajungă la ea. La început părea un fel de palisadă uriașă, construită din trunchiuri de copac neprelucrate și așezate într-un dreptunghi perfect, prea înalt și prea neted pentru ca cineva să se poată cățăra pe el. Pe măsură ce se apropiau, vedea plăcile și greutățile acoperișurilor mai multor clădiri, precum și un turn de piatră pe jumătate construit, cu schele și oameni care lucrau de zor. Nu părea întru totul primitor. Palisada părea bine păzită și descurajantă.

Și încă ceva ciudat. În apropierea ei fuseseră săpate, și în cea mai mare parte umplute, niște tranșee imense, ca și cum ar fi fost o epidemie și mii și mii de cadavre urmau să fie sau erau deja îngropate acolo. Tranșeele nu erau însă morminte, ci gropi de gunoi pentru obiecte pe care Baptiștii Mîinii nu le voiau pe Arcă. Margaret văzu într-un șanț niște harnașamente, o tavă uzată din cupru și niște conserve. O asemenea risipă i se păru enervantă. Dacă ar fi fost mai puțin obosită și descurajată, poate că ar fi făcut cale întoarsă și ar fi căutat adăpost în altă parte. Dar își continuă drumul. Se întreba: ce ar fi putut spera să găsească înăuntru, în afară de garanția că nu vor fi atinse?