După tot amarul românesc – vicii ancestrale, putregaiul postceauşist şi dihăniile tranziţiei – adunat aici săptămîna trecută din cele 39 de partituri care compun De ce m-am întors în România, cartea coordonată de Sandra Pralong la Polirom, e timpul să înţelegem şi magnetismul acestui spaţiu, pentru unii blestemat, pentru alţii binecuvîntat, în veac.

Dacă pe Andrei Stamatian (31 de ani, plecat din ţară în 1996 cu o bursă la Stanford University, trei ani consultanţă economică în California, MBA în Franţa, repatriat în 2004, în prezent responsabil cu strategiile Raiffeisen Bank în România şi Basarabia) cel mai mult îl supără aici „lipsa de respect pentru regulile scrise, dar şi nescrise, ale bunului-simţ“, în schimb îl atrag „căldura sufletească a oamenilor şi capacitatea de a se relaxa şi simţi bine cu prietenii“.

„Descopăr încontinuu lucrurile frumoase ale acestei ţări, oameni frumoşi şi generoşi, care mi-au arătat minunăţiile României şi ale poporului ei“, exclamă cu înduioşătoare exaltare Tereza Vîlcan, „jumătate româncă, un sfert grecoaică, un sfert rusoaică, absolventă Maryland, MBA la Viena, pasionată nu doar de aviaţie, astronomie, artă şi sporturi extreme, dar şi de voluntariat în educaţie.“ Aş vrea să zîmbim mai mult, să rîdem cu poftă – suspină ea. Sîntem campioni la afişarea verbală sau nonverbală a nemulţumirilor (de fapt, sîntem o întreagă naţiune de cîrcotaşi, veşnic nemulţumiţi)... Dracul nu e chiar atît de negru...“

Românul s-a înrăit incredibil, observă cu încruntare Neagu Djuvara. „De unde înainte puteai să-i reproşezi că e blajin, prea supus, acum a devenit negru în cerul gurii.“ „Prăbuşire morală şi estetică“, după 50 de ani de comunism – sună verdictul. Dar tot Djuvara spune că, dacă ţara asta a devenit „un fel de maldăr de bălegar“ e bine să vedem şi paradoxala fertilitate a acestuia, care naşte „nişte flori splendide în toate domeniile, în teatru, artă, poezie, muzică“. Iar „efervescenţa intelectuală a unei mici fracţiuni a neamului e chiar extraordinară“.

„România e pentru mine acasă datorită oamenilor. Sînt umani la modul dezarmant. Îmi place modul în care iubim, modul în care visăm, îmi place chiar modul în care minţim şi sporovăim. N-am întîlnit în lume oameni mai veritabili, mai autentici, poate chiar mai transparenţi. Românii, sfinţi sau păcătoşi, sînt dezarmant de clari şi de expresivi în emoţii, în intenţii“ – recunoaşte Matei Păun, 39 de ani, licenţiat în relaţii internaţionale la Trinity College-Connecticut, revenit în România în 1997, după trei ani de Firebird Management la New York, operaţiuni financiare la Regent Pacific, cofondator HTI Group, iar din 2005 director BAC Romania.

„Îmi place haosul“ – rezumă Paul-André Baran, născut la Los Angeles din mamă poloneză şi tată român, stabilit aici în 1998 şi „căsătorit cu o româncă extraordinară“, membru în echipa IREX şi Global Libraries, consultanţă pentru British Council ş.a. Chiar dacă recunoaşte că furăm mult şi iute, „cei şapte ani de acasă nu mai există“, aruncăm gunoiul de la balcon, sîntem egoişti la modul crunt, avem un trafic bestial şi sîntem „o societate care nu gîndeşte dincolo de propriul gard“, Paul adoră geniul Bucureştilor, cu „şapte stiluri arhitecturale, din diferite secole“ pe aceeaşi stradă. „Mi se pare aşa de frumos, aşa de diferit de oricare alt loc din lume! Faptul că este haotic, că nu este nimic gîndit.“

Cînd am spus eu că „neantul valah“, baia noastră de sălbăticie şi ciobănism excitant, funcţionează-n lumea bună precum amantul doamnei Chatterley!

Haosul nostru „fermecător“ l-a atras şi pe Ion Schiau, 38 de ani, ajuns în Elveţia, ziarist sportiv, dar şi vicepreşedinte al Calvin Klein Watches (Swatch Group), întors în România în 2004, unde întemeiază Chronotime International (orologerie elveţiană): „Toate se îmbină într-o mămăligă uriaşă, urîtul şi frumosul, lucrul fin şi cel grosier, inundate de cuvinte“. Elveţia poate fi „cea mai frumoasă ţară din lume“, dar este şi „cea mai tristă, sau timidă, sau lipsită de melodie“ – crede absolventul genevez. „Ei bine, da, pe mine mă distrează să aud un cocoş în Sectorul 1. Da, mă distrează să ascult o casieriţă la alimentară, un moş care cumpără ziarul, o ţigancă ce vrea să-mi vîndă flori.“ În fine, dacă pe Nicolas Don (50, stabilit la Paris la 16 ani, Drept Internaţional la Sorbona şi Literatura anglo-americană la UCLA, colaborator L’Express, Paris Match, L’Equipe, RFI, RTL, TF1, France 3, M6, TV5 Monde, primul jurnalist occidental intrat în România în decembrie ’89) îl supără, pe bună dreptate, blestematul „lasă că merge şi-aşa“, îl fascinează în schimb timpul nostru „suspendat“.

Din ce se compune pentru el „Paradisul românesc“? Citez cu adîncă empatie şi voluptate: „micii dela Cocoşatu’ cu Timişoreana, icrele cu ceapă de la Nicoreşti, Vama Veche, Mircea Vintilă, Phoenix, folkiştii anilor ’60-’70, răposatul Şarpele Roşu, unde un Marius Mihalache de 17 ani, îmbrăcat la costum, cînta Mozart la ţambal la 4 dimineaţa, Ilie Năstase şi Ion Ţiriac, Cărtureşti, băutele (soft!) de «La Dud», Olga Tudorache şi Gigi Dinică, Paraziţii, Caragiale (evident), Nae Caranfil, Muzeul Ţăranului Român, icoanele, palinca, Maramureşul, Dobrin şi Dumitrache, Mircea Crişan, teatrul şi tenisul de masă, restaurantul indian Haveli, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, gustul şi culoarea mării la 2 Mai, în larg, la taliane... şi, mai presus de toate, oricînd şi oriunde, umorul care salvează sistematic cotidianul mioritic. Sper din suflet să mai rămînă cîte ceva din lucrurile şi din oamenii aceştia în următorii ani. M-am bucurat enorm să văd aici un lucru absolut imposibil în Occident: actori pe care i-am lăsat monştri sacri şi pe care i-am regăsit pe aceeaşi scenă după 35 de ani. La fel de buni, inoxidabili. Şi nu sînt numai unul sau doi. Asta n-ar trebui să se schimbe niciodată“.

Aferim. Poftească masochismul nostru să mai spună ceva!

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte a sa este Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei, Editura Humanitas, 2010.