●  Radu Părpăuță, Rămas-bun, Editura Polirom, 2018. 

Radu Părpăuță este un prozator ieșean care a transformat moldovenismul într-o temă de lucru, preocupat fiind, anume, de descrierea lumii rurale a provinciei de est, un topos literar de mare tradiție, cu ajutorul unui repertoriu lexical și frazeologic bogat și, mai ales, savuros. Recentul volum Rămas-bun, adunînd texte scrise de autor în ultimii douăzeci de ani, exemplifică abundent acest lucru. Pe Radu Părpăuță, lumea fericită a satului, plină de tipuri pitorești și de întîmplări de pomină, îl pasionează prin caracterul ei de lume închisă, de societate stabilă, care își recuperează eroii fără greș și îi pune la locul cuvenit. Texte precum „La făcut sarmale“, despre o clacă culinară de pomină, în ajunul unei nunți, sau „În ospeție“, o ceartă pe rețete de bucate, sau „Petrecere cu fanfară“, cu un taraf care se îmbată înainte de înmormîntare, celebrează devălmășia bruegheliană, fericirea ca stare de spirit, democrația naturală a unei astfel de lumi. Rezumatul ei, într-o proză de o duioșie solemnă, demnă de Brătescu-Voinești în lectura lui N. -Steinhardt, este chiar proza titulară, „Rămas bun“. După o petrecere casnică, vecinii își iau timp îndelungat rămas-bun la poartă, folosind o sumă de politețuri, vorbe de duh și aforisme de înțelepciune anonimă și inutilă, care servesc doar la exprimarea plăcerii de a trăi: „Apoi ne-om mai întîlni și altădată, că n-au intrat zilele-n sac! – Ei, și dacă intră, îl găurim, să aibă pe unde scăpa“. Și gîndul îi duce la altele, despărțirea lor fiind, o simt ei prea bine, o sinecdocă a ceva cu mult mai mare, de pildă moartea, de care toți vorbesc cu un fatalism deplasat, jovial și liniștitor totodată.

Dar Radu Părpăuță nu este doar un lăudător al timpurilor trecute, și l-aș contrazice pe Bogdan Crețu, care spunea în Observator cultural că, prin prozele sale moldovenești, autorul se dorește un „vehicul al memoriei culturale“. Cred că cele mai reușite texte ale sale sînt, mai degrabă, cele care, depășind arhiva folclorică, ating nivelul reflexiv. Ele tematizează despărțirea de lumea veche, maturizarea personală, cu revelația unor adevăruri triste și, mai ales, cu risipirea legăturilor care au ținut laolaltă universul nostru social. De altfel, aceasta este, cred, cea mai importantă temă a literaturii române de azi, prezentă de la Dan Lungu la Bogdan Suceavă și Filip Florian, cu toții diagnosticieni ai răului social. Este, totodată, tema definitorie a prozelor mai recente ale lui Radu Părpăuță, mai importantă decît jocurile textuale de inspirație optzecistă pe care autorul se simte obligat, din cînd în cînd, să ni le ofere („Un apus, o cumpănă, un izvor“, „Self-made man“, chiar „Învierea muților“), mai importantă și decît linia „anticomunistă“ pe care autorul se plasează cu încăpățînare („Dare de seamă despre inspecția școlară la sate“, „Opis al primarilor comunei…“, „Un spectacol ratat“).

Răul social e numit în cîteva proze subtile și complexe ale maturizării, caracterizate prin finețea nuanțelor sugerate în cîteva texte splendide, greu de rezumat aici. Aș cita totuși „Recviem pentru un copil“, o tristă povestire cehoviană despre cinism, despre disprețul față de celălalt, care se dovedește a fi de fapt o formă a urii de sine. Într-un spital basarabean, în anii ’90, un copil fără aparținători e lăsat să moară de un doctor indiferent, care descoperă, prea tîrziu, că aparținătorul copilului era chiar el – metaforă reușită a distrugerii țesutului social în timpuri de sărăcie. Asemănător de subtilă și dureroasă e „Ceahlăul“, povestea moromețiană a maturizării bruște a unui copil dus de tatăl său să vadă, din apropierea Iașiului, Ceahlăul. După o zi cu ceață, în care tatăl a fost umilit în multiple feluri de toți cei întîlniți, copilul minte că vede muntele, ca să-l protejeze cumva, și încheie spunînd: „Simțeam că tata e nemuritor ca Ceahlăul“. Maturitatea brusc dobîndită și revelația că nemurirea poate fi celebrată printr-o minciună are darul să pună sub semnul întrebării autoritatea nu doar parentală, ci și a simbolurilor noastre comunitare. În fine, o splendidă proză este „Drumul cel negru“, povestea unei mătuși arțăgoase, dure și dîrze ca „pălămida“, care, ambiționată de atenționarea preotului că nu e destul de empatică la o înmormîntare, dă drumul unor bocete sfîșietoare, venite dintr-o lume veche și violentă, nepotrivită cu modernitatea pioasă, dar în fond aseptică și indiferentă, a convoiului de rubedenii jenate și înspăimîntate de la oraș. În astfel de texte (alături de care aș pune: „În rîpa străluminată“, „Arătătorul“, „Valeriu“, „Goroneanu“, „La mătușa Melania“, „La stropit via“) atinge Radu Părpăuță nivelul său cel mai bun. 

Doris Mironescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei, Editura Humanitas, 2018.