Ion Pleşa, Anotimpuri care nu se repetă, Editura Nemira, 2018. 

Dacă vă număraţi printre cei care nu judecă cartea după copertă şi ignoraţi tag-line-ul cam preţios, potrivit mai degrabă unei cărţi de pseudo-literatură scrisă de vreo bloggeriţă, veţi descoperi în volumul de debut tîrziu al lui Ion Pleşa (n. 1956) o carte de proză scurtă, surprinzătoare şi rafinată, cum, poate, n-aţi mai citit.

Cele treizeci şi patru de proze alcătuiesc un volum omogen, cu titlu de sine stătător, în centrul căruia se află Daniel Preda, un bărbat de cincizeci de ani al cărui nume şi a cărui vîrstă le aflăm abia la finalul cărţii. Alter ego al autorului şi protagonistul celor mai multe proze, Daniel Preda nu este însă, cel puţin în prima parte a cărţii, atît un personaj în sine (singura proză în care se dezvăluie fiind cea intitulată chiar „Autoportret“, spre final), cît o prezenţă, un martor şi o voce, cu ajutorul căruia sînt spuse mai multe poveşti de familie, coborînd în trecut uneori pînă în preajma războiului şi lagărelor, dar pe care îl urmărim şi în prezent, ca specialist într-o firmă de IT şi uşor alienat în căsnicie. Majoritatea povestirilor sînt spuse la persoana întîi, uneori chiar cu voce de femeie, şi nu e exclus ca destinatarul să fie chiar Daniel Preda, aflat la vîrsta cînd percepţia trecerii timpului, a degradării relaţiilor, trupurilor şi lucrurilor se intensifică.

Ion Pleşa nu e neapărat preocupat să întreţină legăturile dintre situaţii şi protagonişti, dar, dincolo de anumite trimiteri discrete şi personaje recurente (cum ar fi părinţii sau moartea unui tînăr înecat în Tisa), prozele sale au o anume „continuitate a amintirilor“, respiră acelaşi aer, creează aceeaşi atmosferă, trecerile de la o proză la alta semănînd cu trecerea prin camerele aceleiaşi mari case. Lipsite de intrigi propriu-zise, povestirile evocă scene trecute, mici istorii, imagini şi amintiri în sepia ca nişte fotografii vechi în care încă mai există urme de viaţă, încă mai răsună nişte voci şi ecouri pe fundalul muzicii la pick-up. De altfel, fotografiile şi discurile de vinil – obiecte ale memoriei mereu lăsate în urmă, rătăcite şi/sau regăsite – sînt două dintre leitmotivele acestor povestiri retro, foarte vizuale în ciuda introspecţiei, care alcătuiesc un fel de album (sau „clasor“, cum apare undeva) de polaroide narative.

Cel puţin în prima parte a volumului, pretextele narative sînt, în general, vizitele acasă sau la spital ale lui Daniel Preda, ai cărui părinţi bătrîni şi bolnavi (ambii sînt personaje interesante) declanşează poveştile, „secvenţele evenimentelor în memorie“, întoarcerile în trecut sau meditaţiile despre capriciile istoriei şi ravagiile timpului. Căci plecările (la război, la gimnaziu, în excursii) şi mutările (în cazarmă, în alt cartier, în delegaţii), uneori chiar emigrarea, provoacă drame nedefinite pînă la capăt, dar subînţelese, creează depărtări şi înstrăinări, schimbă relaţiile dintre oameni. În „Şeherezada din pustă“, spre exemplu, Daniel rememorează plecarea sa de acasă împreună cu tatăl său, spre oraşul Szeged, unde urma să se înscrie la gimnaziu, şi călătoria – pe jos, după ratarea trenului, ca-n proza „Proştii“ de Rebreanu – lungă de cîţiva zeci de kilometri se continuă, de fapt, pe durata unei întregi vieţi. Căci, fără a fi exact situate, prin cele mai multe dintre prozele lui Ion Pleşa (el însuşi născut în Ungaria) trece rîul Tisa, ortografiat în ambele feluri, şi multe personaje sînt maghiare, de unde şi recurenţa temei strămutării în România (în „Cele mai frumoase flori“) sau în Israel (în „Dialectica naturii“).

În a doua jumătate a cărţii, Ion Pleşa îşi diversifică tematica şi chiar stilistica, explorînd graniţele genurilor. Dacă povestiri precum „Organele de ordine“ sau „Raportul ofiţerului de serviciu“ sînt două secvenţe realiste, cu tensiune şi umor, din comunism, iar „Exerciţii de dicţie“ este o proză dialogală de mediu corporatist, în cîteva cazuri tatonează fantasticul în stil cortázarian (în „Cursa“ şi în „Circumstanţe atenuante“) sau în stil buzzatian (în „Niciodată“ sau în „Mai mult decît gravitaţia“, o metaforă a dispariţiei abordată şi de Woody Allen în Deconstructing Harry, spre exemplu). Fundamental, Ion Pleşa rămîne însă un blecherian: preocupat de transformări, de alteritate, de mişcările interioare, de efectele timpului (de unde şi lirismul său, vezi fragmentul de mai jos dintr-o proză a decăderii cu ocazia unei vizite în fosta casă – proză în tandem cu „Despărţirea“ – care poartă un motto din Alexandru Vona, la care, de altfel, face referinţă inclusiv prin titlu); interesat de „candoarea detaliilor efemere“ şi de obiecte, mereu foarte atent la manifestările luminii pe suprafeţe, la intrările şi retragerile ei din decoruri. Cît despre titlul-metaforă, altfel nu neapărat grozav d.p.d.v. fonetic, sub care stau toate prozele, acesta pare să-şi aibă originea într-un pasaj din „Înălţimile, sărbătoarea, seninul“: „După un punct de inflexiune în timp, toate anotimpurile se întîlnesc, într-un dans, se întorc către noi cu expresii melancolice de regret, reproş sau priviri aprinse…“.

Scene şi decupaje pe tema trecerii timpului şi a schimbărilor vieţii, aceste proze de observaţie şi atmosferă vintage – scrise cu rafinament şi fără inegalităţi stilistice sau de valoare sensibile – oferă un blend de stranietate şi melancolie, de introspecţie şi teatral, de lirism vag şi umor fin, care denotă avantajele unui debut tîrziu, dar gata format, personal şi inimitabil în felul lui. Ion Pleşa reuşeşte cu aceste Anotimpuri care nu se repetă primul debut semnificativ al anului.

***

Ion PLEŞA
Ferestre invizibile (fragment) 

Fiecare rudă din regnul mineral are propriul ritm de descompunere şi alte reacţii specifice, necunoscute nouă. Ah, mai cu seamă bucăţile de hîrtie care respiră în afara percepţiei imediate, cartoanele care se ondulează cînd nu eşti de faţă, plicurile devalizate cîndva de secrete şi rămase acum cu cochilia goală. Acelaşi mecanism intern, nu au la cine să se spovedească, nu are cine să le înţeleagă, mărturisirile lor rămîn incomprehensibile. Constat doar cum s-au chircit literele iniţial înşirate frumos, pe şerveţele încreţite nu se mai recunoaşte numele scris cu creionul, sau cum a expirat o parolă. Consecinţele acestor transformări se propagă luînd forma unui evantai, este o undă care se răspîndeşte, care se apropie. Nici o despărţire nu mai poate fi amînată şi trebuie să împachetez cît mai etanş părţile care pot ceda tensiunilor interne.

Punctul de intersecţie, reperul la care mă raportez, pare acum o nevinovată întîmplare. Nu există răgaz, regretele se adună în inele concentrice, lumea de fier încheie înţelegeri cu fantele şi aglomerări de senzaţii se întrepătrund creînd un vîrtej rece, sînt nimicuri fără legături desluşite, este inocenţa cutiilor goale, sîmburii şi cojile aruncate, căzute sub chiuvetă, nimic nu este îndeajuns de rectiliniu, desigur, camerele au întinderi neregulate, linii de fugă impersonale, foile pe care le-am semnat devin stacojii, gîndurile se hrănesc cu visuri ce-au fost ale mele, în buzunar găsesc monede ieşite din uz, familia va aprinde o lumînare cînd pieptănul o să lase urme prin aer.

Cînd dorm, realitatea îşi schimbă axa de simetrie, pentru ca a doua zi să mi consum simetria încercînd să refac ordinea pe care o ştiu, vibraţia din amprente se pierde astfel mai repede, tot mai repede curge energia din bateriile interne, hoţii de viu profită ştiind că am luat-o la vale şi nu mai pot să mă exprim cum o făceam la început. Lucrurile din jur îmi pregătesc ambuscade, forţîndu-mă să mă opresc, să mă întorc. Perdelele se mişcă imperceptibil, se aude liftul traversînd spaţiul dintre etaje, ar putea spune mai multe despre ezitările mele scheletele de pisici îngropate în grădina din spatele blocului.