Paul Kalanithi, Cu ultima suflare, traducere de Monica Şerban, Editura Nemira, 2017. 

Memoriile neurochirurgului Paul Kalanithi încheie, deocamdată, seria de cărţi de non-ficţiune recenzate aici despre experienţele din preajma morţii: Joan Didion, Anul gîndirii magice (Pandora M), Oliver Sacks, Recunoștință & În mișcare. O viaţă (Humanitas), cu referinţe mai vechi la Julian Barnes, Nimicul de temut & Niveluri de viaţă (Nemira). Dintre toate acestea, mărturia neurochirurgului american Paul Kalanithi (1977-2015) este, de departe, cea mai emoţionantă şi se apropie, ca nivel al introspecţiei, de eseurile lui Barnes. Un detaliu care te marchează încă de la început este faptul că, spre deosebire de Sacks, John Gregory Dunne (soţul lui Didion) şi Pat Kavanagh (soţia lui Barnes), care au murit la vîrste înaintate, Kalanithi a descoperit că suferă de cancer la plămîni la doar 36 de ani. Ca şi Sacks, şi-a anunţat boala/moartea într-un eseu confesiv din The New York Times intitulat „Cît timp mai am?“.

Kalanithi reuşise să fie privit ca o personalitate ce avea să marcheze neurochirurgia: pînă la treizeci de ani obţinuse diplome de masterat, doctorat şi post-doctorat în literatura engleză, biologia umană, istoria şi filozofia ştiinţei şi a medicinei şi neuroştiinţă la universităţi precum Stanford, Cambridge şi Yale, iar Academia Americană de Chirurgie Neurologică îl premiase pentru cercetările sale. Cînd a aflat că are cancer, trecea printr-un moment de criză în căsnicie şi n-avea copii. Ce-i rămînea de făcut?

Confesiunea lui este impresionantă de la un capăt la altul. Ca şi Sacks, care, cu cîteva luni înainte să moară, îşi propunea să studieze şi să scrie „mai mult“, Kalanithi dovedeşte o devoţiune uluitoare faţă de neurochirurgie, egalată, poate, doar de efortul de a-şi salva căsnicia. Iminenţa morţii resetează datele mariajului („diagnosticul de cancer ne-a aruncat înapoi, în carnea moale şi hrănitoare a căsniciei noastre“, scrie soţia lui în epilogul cărţii) şi împreună cu soţia sa decide să facă un copil, cea mai mare speranţă a lor fiind ca moartea tatălui să nu survină înainte de naşterea copilului; astfel că, odată rezolvate problemele fertilităţii & inseminării, sarcina devine un proces contra-cronometru. În tot acest timp, Kalanithi trece el însuşi prin toate procedurile luptei cu cancerul (operaţie, iradiaţie, medicamentaţie) şi, în cele cîteva luni în care-şi cîştigă siguranţa în mîini, se întoarce în clinică şi continuă să opereze pe creier. Practic, pentru o vreme, un om pe moarte opera oameni pe moarte într-o competiţie cu soarta şi inevitabilul. În tot acest timp, se pune pe scris – fără pic de tragism – aceste memorii care vor rămîne, fatalmente, cumva neterminate.

Studiile literare îl ajută pe Kalanithi să-şi presare memoriile cu multe referinţe literare (de la Biblie, prin Montaigne şi Tolstoi, la Beckett, Hemingway şi Nabokov), cartea sa avînd, în mod declarat, şi ambiţii literare („Vestea bună e că deja am trăit mai mult decît surorile Brontë, decît Keats şi Stephen Crane. Vestea proastă e că nu am scris nimic pînă acum“); partea cu adevărat esenţială din scrisul său rămîne însă meditaţia constantă asupra idealului, sensului, moralităţii meseriei sale. De fapt, a renunţat să studieze literatura doar pentru a se dedica neuroştiinţei, căreia i-a găsit un scop mai înalt. În felul lui, Kalanithi este un chirurg-filozof („orice operaţie pe creier este o manipulare a substanţei sinelui“, „durerea eşecului m-a ajutat să înţeleg că excelenţa tehnică reprezenta o cerinţă morală“) care, confruntat cu fragilitatea corpului uman, caută permanent sensul existenţei, punîndu-şi întrebări fundamentale pentru un om de ştiinţă: Ce înseamnă o viaţă suficient de semnificativă, încît să merite salvată / să o continui? Cum să îndrumi pacientul sau familia către o înţelegere mai bună a bolii sau a morţii? (Vezi şi fragmentul de mai jos.) Ca şi la Sacks, pregătirea în neurologie îi oferă lui Kalanithi o privire copleşitoare asupra „bizareriei suplimentare“ a suferinţei umane. Dar şi a propriului destin. Căci, confruntat la început cu abstracţiunea iminenţei propriei morţi („viitorul meu atent planificat şi cîştigat cu sudoare nu mai exista“), apoi cu decăderea fizică radicală a propriului corp, Kalanithi spune că, deşi îl interesează valorile creştinismului, nu are nici o revelaţie şi încearcă doar să-şi facă povara morţii „mai familiară“. De la un punct încolo, singurul lui scop este să trăiască suficient de mult încît copilul lui să şi-l amintească.

Paul Kalanithi a murit în martie 2015, la opt luni după naşterea fiicei sale, botezată Candy, care, în mod sigur, nu-şi va aminti de tatăl ei. (Dacă veţi căuta pe Google Images, veţi găsi fotografii cu Kalanithi ţinîndu-şi în braţe fetiţa.) „Cuvintele au o longevitate pe care eu nu o deţin“, i-a scris el pe ultima pagină a manuscrisului său, intitulat în original When Breath Becomes Air – o carte emoţionantă, inteligentă, lucidă, profund umană, fără bla-bla-uri despre spiritualitatea şi misticismul religios care ar da sens vieţii. Kalanithi arată că sensul e în altă parte.

***

Paul KALANITHI 
Cu ultima suflare (fragment) 

Pe unii pacienţi nu îi poţi salva. Pe alţii, da. Prima dată cînd am mutat un pacient comatos de la Urgenţe în sala de operaţii, unde i-am drenat sîngele din craniu şi apoi l-am văzut trezindu-se, vorbind cu rudele sale şi plîngîndu-se de incizia din cap, m-am lăsat cuprins de un val euforic şi am tot dat roată spitalului pînă la două dimineaţă, cînd mi-am dat seama că nu ştiu unde mă aflu. Am avut nevoie de 45 de minute ca să găsesc drumul înapoi.

Pe măsură ce deprinderile mele s-au îmbunătăţit, responsabilităţile au crescut şi ele. Să înveţi cum să judeci care dintre vieţi pot fi salvate, care nu şi care ar trebui să nu, asta necesită o capacitate de prognosticare supremă. Şi eu am făcut greşeli. Am dus rapid un pacient în sala de operaţii ca să îi salvez suficient creier cît să îi bată inima, dar el nu mai poate vorbi, mănîncă printr un tub şi este condamnat la o existenţă pe care nu şi-ar fi dorit-o niciodată… Am ajuns să consider asemenea erori mai greu de iertat decît moartea unui pacient. Existenţa întunecată a metabolismului inconştient devine o povară insuportabilă, iar pacientul ajunge, de obicei, într-o instituţie specială, unde familia, incapabilă să-şi găsească alinare, îşi răreşte din ce în ce vizitele. În final, intervine escara fatală provocată de şederea în pat timp îndelungat sau pneumonia.

Unii insistă să trăiască şi o asemenea viaţă, îmbrăţişînd posibilităţile limitate cu ochii deschişi. Dar mulţi nu sînt în stare sau nu pot şi neurochirurgul trebuie să înveţe să dea o sentinţă. Începusem această carieră, în mare parte, ca să caut moartea: să pun mîna pe ea, să o despoi, să o privesc în ochi fără să clipesc. Neurochirurgia m-a atras atît pentru relaţia îngemănată dintre creier şi conştient, cît şi pentru relaţia intimă dintre viaţă şi moarte. Crezusem că viaţa petrecută în spaţiul dintre cele două îmi va dărui nu numai o scenă pentru acţiunea plină de compasiune, ci şi înălţarea propriei fiinţe. Dacă respingeam orice formă de materialism meschin, dacă renunţam la fleacurile personale şi ajungeam chiar acolo, în inima materiei, în lumea deciziilor de viaţă şi de moarte şi în lumea bătăliilor, sigur găseam un fel de transcendenţă.

Însă, pe parcursul rezidenţiatului, altceva mi s-a dezvăluit treptat. Confruntat cu un şir nesfîrşit de traumatisme craniene, am început să bănuiesc că apropierea de lumina crudă a unor astfel de momente mă orbea, împiedicîndu-mă să le văd adevărata natură. Parcă încercam să învăţ astronomie uitîndu-mă fix în soare. Încă nu eram alături de pacienţi în momentele lor de cumpănă, ci doar mă aflam acolo în momentele lor de cumpănă. Am observat multă suferinţă. Ba mai rău, m-am obişnuit cu ea. Atunci cînd te îneci chiar şi în sînge, omul se adaptează, învaţă să plutească, să înoate, ba chiar să se bucure de viaţă, întărindu-şi relaţiile cu asistentele, cu medicii şi cu alţii care se caţără pe aceeaşi plută, prinşi de acelaşi val.