Marioneta fără trecut

● Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul, Editura Polirom, 2011. 

Plasat în plin deceniu stalinist şi avînd ca protagonist un păpuşar, noul roman al lui Lucian Dan Teodorovici este, cu toată simbolistica aferentă, odiseea recuperării memoriei. Trimis de tatăl său înapoi în ţară în 1945 (după ce plecaseră cu familia în Italia în 1937, mama lui fiind italiancă), tînărul de douăzeci şi patru de ani Bruno Matei, posesor al unei diplome italiene de marionetist, ajunge, prin intervenţia ministrului Justiţiei Lucreţiu Pătrăşcanu (fost coleg de facultate cu tatăl său), consilier la Teatrul de Păpuşi şi Marionete „Ţăndărică“ din Bucureşti. (Fac aici o paranteză pentru a aminti romanul Zaira din 2008 al lui Cătălin Dorian Florescu, inspirat din viaţa unei păpuşărese din Timişoara anilor ’60, care fuge din ţară, în timpul Primăverii de la Praga.) Situaţia politică se schimbă însă în următorii ani, fostul comunist ilegalist Lucreţiu Pătrăşcanu mai întîi demisionează din Guvernul Petru Groza, apoi este arestat şi supus uneia dintre cele mai îndelungate anchete din istoria comunistă, dar Lucian Dan Teodorovici nu dă aceste detalii despre contextul politic, mulţumindu-se să vorbească doar despre cum „istoria mare are o putere covîrşitoare asupra istoriei mici, personale“, păstrînd personajelor sale, la fel şi cititorului, o anume inocenţă ideologică. Indignarea şi efectul de absurd funcţionează, astfel, din plin, cînd tînărul Bruno Matei rămîne brusc fără serviciu, pentru a fi apoi chemat să dea o declaraţie – primul pas spre ceea ce va fi înscenarea unui proces politic. Plecarea din ţară în Italia fascistă, scrisoarea tatălui său către Lucreţiu Pătrăşcanu, lecţiile private date unor studenţi „legionari“, manuscrisul „subversiv“ al unei istorii a marionetelor – toate acestea devin capete de acuzare împotriva tînărului care se vede, în 1950, condamnat la închisoare politică pentru vina de a fi complotat împotriva statului comunist.

Romanul însă dezvoltă, încă de la început, două planuri narative care alternează spunînd povestea marionetistului înainte de închisoare, apoi în timpul detenţiei, şi după eliberare, în perioada de aşa-zisă reabilitare. Doar că nu e vorba doar de o simplă falie temporală, ci şi de două personaje diferite. Într-un plan trecut îl urmărim pe tînărul Bruno Matei supravieţuind umilinţelor, torturilor şi mizeriei detenţiei, precum şi a mutărilor succesive, de la Penitenciarul Uranus la Colonia Peninsula din Bărăgan, apoi la o închisoare din Galaţi şi la un penitenciar din Iaşi; pentru ca în planul prezent să-l cunoaştem pe Matei Brunul, un bărbat de aproape patruzeci de ani, reintegrat societăţii ca îngrijitor de păpuşi la Teatrul de Păpuşi de Stat din Iaşi şi supravegheat îndeaproape de tovarăşul Bojin, căci un traumatism grav s-a întîmplat în perioada detenţiei, iar bărbatul şi-a pierdut memoria ultimilor douăzeci de ani. Pe de o parte, aşadar – povestea „zgomotoasă“, absurdă a condamnării şi apoi descrierea universului concentraţionar unde personajul îndură, deopotrivă cu uluială şi stoicism, violenţele fizice şi psihice (scene horror asupra cărora Lucian Dan Teodorovici nu insistă, dar oferă cîteva close-up-uri explicite); pe de altă parte – povestea „calmă“ a celui alienat, vulnerabil, contrariat, care nu-şi mai aminteşte nimic din trecutul apropiat. În această a doua ipostază a personajului se află o mare ironie, căci lipsa memoriei aduce cu sine nu doar frustrarea identitară, dar şi o temporară linişte interioară, de vreme ce demonii trecutului sînt neantizaţi de amnezie. Oricum, romanul este construit în aşa fel încît, pe măsură ce personajul Matei Brunul se află în căutarea propriei memorii, trecutul său este revelat treptat cititorului cu ajutorul celuilalt plan narativ. Este aici, dacă vreţi, o alegorie a literaturii, care propune memoriei istoriei posibilitatea ficţiunii, personajul Matei Brunul putînd fi perceput, la nivel metanarativ, ca un personaj colectiv, tema identităţii şi a recuperării memoriei trecutului fiind esenţială în dezbaterile societăţii româneşti postcomuniste.

Şcolit odată de maeştrii italieni şi autor al unei istorii a marionetelor, Matei Brunul se află, după pierderea memoriei, în postura unui individ fără trecut şi fără repere, adică fără identitate, fără personalitate, fără iniţiativă. Din marionetist, Matei Brunul devine marionetă: istoria i-a sustras memoria şi l-a prins în sfori. Tovarăşul Bojin este cel care îi urmăreşte şi coordonează mişcările căci, avînd acces la trecutul lui din dosar, are şi putere asupra lui livrîndu-i, din cînd în cînd, mici informaţii despre trecutul său, false, dar convenabile Partidului. Imaginea lui Matei Brunul umblînd peste tot însoţit de marioneta Vasilache, căreia nu mai ştie cum să-i dea viaţă, este semnificativă pentru simbolistica romanului care pune în scenă, de fapt, un lung şir de marionete umane (în spatele lui Matei Brunul se află Eliza, potenţială iubită, în spatele căreia se află tovarăşul Bojin, deasupra căruia se află altcineva care-i transmite ordine) evoluînd pe o scenă de teatru de dimensiunea unei întregi ţări. Aceasta fraza devine laitmotivul romanului: „Într-un spectacol de marionete, trebuie să avem în vedere două condiţii esenţiale. Prima: publicul nu are voie să vadă alte mişcări în afara celor impuse de joc, îndelung repetate de artistul care mînuieşte păpuşa. A doua: publicul nu are voie să audă alte voci în afara celor impuse de joc, îndelung repetate de artistul care îi dă glas păpuşii“. Căci totul nu este decît un sinistru experiment de reeducare şi manipulare. Trauma în urma căreia Bruno Matei şi-a pierdut memoria (şi pe care o aflăm, la un moment dat) nu este decît un accident fericit pentru sistem, căci ce oportunitate mai bună pentru a crea omul nou decît un om rămas fără memorie!? Acesta este punctul în care romanul lui Lucian Dan Teodorovici atinge ideea distopiei identitare, cînd tovarăşul Bojin primeşte ordinul de a crea un om nou din amnezicul fost-contrarevoluţionar. Dar metafora marionetei funcţionează nu doar în sensul manipulării, al ştergerii şi al înlocuirii memoriei, dar şi în sensul întreţinerii iluziei libertăţii. În închisoare fiind, Bruno Matei îl învaţă pe un gardian bătrîn şi milos cu deţinuţii cum să construiască o marionetă şi apoi, noaptea, în celulă, manevrează păpuşa făcînd-o să danseze fără muzică şi creînd, astfel, iluzia vieţii în acel templu al torturii şi morţii (o scenă emoţionantă care aminteşte de pianistul lui Wladyslaw Szpilman care, în ascunzătoarea lui, cîntă la pian doar trecîndu-şi degetele peste clape).

Documentat atît cît trebuie, construit foarte atent, scris curat şi izbutind cîteva scene de mare efect (dintre care o mai remarc pe cea cu moartea lui Stalin, care ajunge la urechile deţinuţilor din Bărăgan sub forma unor stranii şi neaşteptate clopote de biserici venite din depărtări), precum şi un interesant personaj în pielea tovarăşului Bojin, pasionat de tehnica sovietică, dar scindat între datoria faţă de sistem şi sentimentele faţă de cel pe care trebuie să-l recreeze, romanul are şi cîteva mici scăpări (de pildă, apropierea de Dumnezeu din penitenciar a păpuşarului este superficial tratată şi se pierde pe drum, iar relaţia dintre Matei Brunul şi Eliza e mult prea frigidă). Dintre acestea, două mi se par însă mai importante: excesul de stil indirect liber care reduce confruntarea directă dintre personaje şi, implicit, uneori, dramatismul; apoi faptul că, deşi avansează dezvăluind rînd pe rînd necunoscutele, romanul oferă, totuşi, puţine surprize (din fericire nu şi pe final). Însumînd însă, Matei Brunul abordează impresionant o temă dificilă şi riscantă, este de departe cea mai ambiţioasă, matură şi solidă carte a lui Lucian Dan Teodorovici şi, probabil, cel mai bun roman al anului. Iar dacă Filip Florian a dat Zilele regelui, iar Radu Pavel Gheo – Noapte bună, copii!, e acum rîndul lui Florin Lăzărescu şi Dan Lungu să facă pasul înainte faţă de ce-au scris pînă acum. Standardele au fost ridicate.