Richard Ford, Rock Springs, traducere de Marius Chivu, Black Button Books, 2017. 

Rock Springs este, probabil, cea mai bună carte de proză scurtă apărută la noi în 2017 şi aparţine unuia dintre cei mai puţin cunoscuţi dintre marii prozatori americani în viaţă. Humanitas Fiction a avut o tentativă de a-i traduce celebra trilogie romanescă, renunţînd însă după primele două titluri: Cronicarul sportiv (în 2008) şi Ziua Independenţei (în 2009, primul roman american distins, la publicarea sa în 1995, cu Premiul Pulitzer şi cu PEN/Faulkner Award); cea de-a treia carte a seriei, The Lay of the Land, deşi anunţată ca fiind în curs de traducere, a rămas, după aproape un deceniu, o promisiune neţinută. Între timp, Richard Ford a mai publicat şi o culegere de patru nuvele, intitulată Let Me Be Frank With You (nominalizată la Pulitzer), care închide, ca o addenda, povestea vieţii lui Frank Bas­combe, protagonistul trilogiei.

Nu e nimic obişnuit în faptul că Ford a adăugat romanelor sale o carte de nuvele, căci, încă de la debutul său din 1976, a strălucit în ambele genuri (între timp a primit PEN/Malamud Award pentru excelenţă în proză scurtă). Contrar obişnuinţelor, Rock Springs, primul dintre cele patru volume de proză scurtă publicate pînă acum, a apărut după o serie consistentă de romane, iar Ford datorează cumva acest lucru prieteniei sale cu Raymond Carver. Într-o frumoasă proză memorialistică, numită „Friendship“ şi publicată în Granta, Carver povesteşte cum i-a cunoscut pe Ford şi pe Tobias Wolff (alt mare autor de proză scurtă, tradus la noi doar cu cartea de memorii Viaţa acestui băiat, Editura Publica, 2015). Carver l-a întîlnit pe Ford cu ocazia unui festival literar: „Îl admiram. Poate chiar îmi doream să fiu ca el de vreme ce el era în mod clar tot ceea ce eu nu eram. Tocmai îi citisem primul său roman, A Piece of My Heart, care îmi plăcuse mult şi mă bucuram că puteam să-i spun asta. El şi-a declarat entuziasmul pentru povestirile mele. În următoarele zile ne-am petrecut tot timpul împreună.“ Cînd scria această confesiune, Carver era deja bolnav de cancer: „Lucrurile se domolesc. Lucrurile ajung la un sfîrşit. Oamenii încetează să mai trăiască. Sînt şanse mari ca doi dintre cei trei prieteni să privească rămăşiţele celuilalt atunci cînd vremea va veni. Gîndul acesta este înspăimîntător. Dar singura alternativă la a-ţi îngropa prietenii este ca ei să te îngroape pe tine“. Cînd a apărut numărul din Granta conţinînd acest rămas-bun mascat, Carver murise de cîteva săptămîni.

Ford a scris Rock Springs încurajat de Carver, cu care însă a avut serioase divergenţe asupra compoziţiei unor texte. (Doar povestirea „La cîini“ poate fi văzută drept carveriană.) Recunoscut deja un maestru al prozei scurte, Carver a fost invitat ca editor al celor mai importante antologii ale momentului şi l-a selectat pe Ford de fiecare dată: şi în The Best American Short Stories of 1986, şi în American Short Story Masterpieces. Tobias Wolff se află, de asemenea, în ambele antologii. Cert e că proza celor trei prieteni a fost etichetată de critica americană ca făcînd parte din curentul „realismului murdar“, referindu-se la faptul că povestirile lor sînt plasate în mediile clasei muncitoare din suburbii şi micile oraşe. Deşi restul literaturii lui Ford este foarte diferită stilistic şi tematic, Rock Springs poate fi analizată în această cheie.

Cele zece povestiri din carte sînt plasate în Montana şi în Wyoming, în perioada anilor ’60-’70, o perioadă dificilă pentru Nord, cînd cei întorşi din Vietnam nu şi găseau locul, iar familiile erau afectate de crize economice. De altfel, toate povestirile din Rock Springs au în centru relaţii fragile, familii dezbinate, oameni trecînd prin momente dificile din viaţa lor, aflaţi în căutarea unui job, a unui partener, a unui nou început, a încrederii în sine sau a norocului. Oameni simpli care au nevoie de foarte puţin pentru ca vieţile lor să continue liniştit sau, dimpotrivă, să deraieze. Un văduv cu o fetiţă pleacă în căutarea unei vieţi mai bune la volanul unei maşini furate; un bărbat descoperă că soţia lui se pregăteşte să-l părăsească; un bărbat ucide din greşeală şi astfel îşi pierde familia; un altul îşi înşală din slăbiciune soţia abia scăpată de moarte; un bărbat îl conduce la puşcărie pe fostul iubit al soţiei lui; un altul, rămas şomer, îşi pierde încrederea în rezistenţa mariajului său… De cele mai multe ori, e vorba de părinţi care-şi cresc copiii singuri şi de copii care, martori la tot felul de dezastre, cresc nişte adulţi înstrăinaţi, umblînd prin lume în căutarea unui destin mai bun, fie el şi unul temporar. Toate povestirile surprind momente de cotitură, acte ale schimbării (maturizarea este subiectul mai multor proze), după care nimic nu va mai fi la fel. Ford scrie despre tot felul de dezastre şi o face cu o răceală, o directeţe şi o simplitate a limbajului, cu o concizie a dialogului care te intrigă şi te apasă. Pentru că dezastrul este anunţat uneori încă din prima frază (vezi şi fragmentul de mai jos) şi oricum există permanent în tonul naratorului anticiparea dezastrului (precum în confesiunea lui Carver), ştii că ceva îngrozitor urmează să se întîmple, iar asta oferă lecturii suspans.

Şi Ford, şi Wolff au ajuns să scrie mai multe cărţi de proză scurtă decît Carver, fiind în continuare premiaţi şi pentru romanele lor. Poate într-o zi îi vom avea pe toţi trei mai bine traduşi în română; asta dacă editurile mari de la noi îşi vor recăpăta gustul, mîndria şi curajul editurilor mici şi nu vor mai traduce doar romanele care iau marile premii ale momentului. Pentru că Rock Springs, o carte de povestiri din 1987, este tot ceea ce multe dintre aceste romane nu sînt: o capodoperă.

****

Richard FORD
Rock Springs

Ceea ce urmează să vă povestesc s a întîmplat pe cînd aveam cincisprezece ani, în 1959, anul în care părinții mei au divorțat, anul în care tatăl meu a omorît un om și a mers la închisoare, anul în care am abandonat școala și am plecat de-acasă, mințind că sînt mai mare ca să mă pot înrola în armată și să nu mă mai întorc niciodată. Altfel spus, anul în care viața noastră, a tuturor, s-a schimbat pentru totdeauna, anul care s-a terminat într-un fel pe care nici unul dintre noi nu îndrăznise să și-l imagineze vreodată nici în cel mai sălbatic vis al său.

Pe tata îl chema Roy Brinson și lucra la Great Northern Railways din Great Falls, Montana. Era fochist pe locomotivă, și pentru că nu-și putuse păstra slujba cît să capete vechime, lucra ca mecanic sau ca ajutor, manevrînd locomotive prin depou, încărcînd și descărcînd marfa din trenuri. În 1959 împlinise treizeci și șapte de ani. Era un bărbat mic de statură, cu înfățișarea unui băiețandru şi cu ochii de un albastru închis. Îi plăcea să muncească la căile ferate pentru că primea un salariu bun, iar munca nu era grea, dar și pentru că-și putea lua oricînd zile libere, uneori chiar luni întregi, fără să-l întrebe nimeni nimic. Exista și un sindicat care avea grijă ca muncitorii să fie tratați cum se cuvine. „E paradisul muncitorilor“, obișnuia să spună tata rîzînd.

Mama nu avea serviciu pe-atunci, dar muncise cîndva – fusese chelneriță și făcuse diverse alte treburi prin baruri în oraș. Locuiam cu chirie într-o casă cu două etaje de pe Edith Street, aproape de depozite și de rîul Missouri. Seara, de la fereastra camerei mele, vedeam luminile locomotivelor mișcîndu-se de-a lungul liniilor ferate și ascultam sunetul locomotivelor care pufăiau. Mama era acasă mai tot timpul, citind, uitîndu-se la televizor sau gătind. În unele după-amieze mergea la cinematograf sau la YWCA, unde înota într-o piscină acoperită. Mama era din Havre, Montana, mult mai la nord, iar acolo nu existau piscine acoperite, așa că i se părea un mare lux că putea înota iarna, cînd afară viscolea și pămîntul era sub zăpadă. Cînd se-ntorcea acasă, cu părul ei castaniu umed, înroșită la față și bine dispusă, spunea că atunci se simțea cu adevărat liberă.

Noaptea despre care vreau să vă spun acum a fost în noiembrie…

(fragment din povestirea „Optimişti“)