De origine tătară, scriitoarea Guzel Iahina (n. 1977) a absolvit Facultatea de Limbi Străine a Institutului Pedagogic de Stat din Kazan, iar din 1999 locuiește la Moscova, unde a urmat cursurile Școlii de Cinematografie, secția scenaristică. Inspirată din relatările bunicii sale, o învățătoare tătară care a petrecut șaisprezece ani într-o colonie de muncă din Siberia, romanul Zuleiha deschide ochii a primit mai multe premii prestigioase și a fost tradus în limba română de Luana Schidu la Editura Humanitas Fiction. 

Există o întreagă literatură a deportării și a Gulagului în Rusia. Ce v-ați dorit să aduceți nou scriind această carte?

Într-adevăr, în Uniunea Sovietică și în Rusia există o bogată tradiție de literatură despre Gulag și unii critici chiar consideră că romanul Zuleiha deschide ochii face parte din acest tip de literatură. Însă, atunci cînd scriam romanul, eu nu aveam un scop ambițios de a adăuga ceva la ce a fost spus de scriitorii clasici, de Soljenițîn, de Șalamov, de Evghenia Ginsburg. Nu, mai degrabă voiam să spun o poveste care mă afecta și mă emoționa pe mine foarte puternic și era o istorie inspirată din destinul bunicii mele, pentru că sursa principală de emoție și de inspirație pentru acest roman a fost destinul ei. Așa că voiam pur și simplu să spun această poveste, s-o descopăr și eu și, de asemenea, s-o inventez. Voiam ca, pornind de la această biografie, să creez un mit, mitul femeii care, dintr-o dată, primește o a doua viață și-și trăiește această a doua viață complet diferită de prima. Nu îndrăzneam să mă gîndesc că continui tradiția romanului de lagăr, ci, din contra, mi-am interzis să citesc orice literatură pe acest subiect, pentru că înțelegeam că influența acestei literaturi e, oricum, deja foarte puternică asupra mea și, dacă aș fi recitit Șalamov sau Soljenițîn, cu siguranță această influență ar fi fost și mai puternică. Am vrut să evit asta și, de aceea, pe tot parcursul scrierii am citit doar chestii documentare, non-ficțiune, și mă uitam la filme. Dar nu am recitit clasicii literaturii de Gulag.

Care a fost cea mai grea parte a documentării și a scrisului?

Privirea de ansamblu mi-a dat-o literatura științifică: am citit teze de doctorat, cărți și cercetări dedicate deportării chiaburilor, lagărelor de muncă care s-au fondat în anii ’30 ai secolului trecut în Uniunea Sovietică. Privirea dinăuntru mi-au dat-o memoriile acelor oameni care au fost deportați și care, ulterior, și-au scris amintirile despre acea epocă. Tot aici, la acest capitol, aș trece și amintirile bunicii mele care nu a scris nimic, dar mi-a povestit despre anii exilului siberian și, de aceea, a fost o încercare pentru mine să fac legătura emoțională cu aceste amintiri. O altă sursă importantă au fost filmele despre colectivizare, despre asuprirea chiaburilor și despre înființarea colhozurilor, filme documentare filmate chiar atunci în anii ’30 ai secolului trecut. Erau filmele lui Eisenstein, ale lui Dovjenko, regizori sovietici importanți, și aceste filme îți permiteau să vezi, pe lîngă actori, fețe autentice de țărani și, așa, puteai să încerci să-i înțelegi mai bine.

În ciuda ororilor deportării și ale condițiilor de trai, există un minunat mesaj optimist în cartea dvs. referitor la legăturile dintre oameni, la umanitatea care rezidă în noi. Este acest optimism un crez de viață?

Pentru mine era foarte important să-mi păstrez atitudinea sufletească pe care o păstrase bunica mea față de experiențele din deportare. Ea a povestit despre cei 16 ani petrecuți în Siberia, pe de o parte cu groază, desigur, pentru că au fost multe lucruri terifiante, îngrozitoare, au murit foarte mulți oameni, și pe drum, și în timp ce construiau acolo sătucul lor în taiga. Dar, în același timp, în amintirile ei apărea acest motiv al căldurii, pentru că acolo, în taiga, încercuiți fiind de pădurea de nepătruns, oamenii erau nevoiți să stea aproape, să se sprijine unul pe celălalt și, în final, acest spirit al înfrățirii, această căldură, se percepea foarte clar în povestirile bunicii. Așa că mi-am formulat un obiectiv creativ, și anume să scriu despre o temă dificilă, dar fără să o fac apăsătoare. Mi-am dorit astfel să atrag cititorul după mine, ca el să poată să pășească peste partea apăsătoare a evenimentelor și să simtă eroul din punct de vedere emoțional și să simtă, mai ales, acest sentiment de căldură sufletească.

Unul dintre cele mai impunătoare personaje este Murtaza, soțul Zuleihăi, reprezentant al lumii patriarhale, dominată de tradiții și foarte puțin, sau chiar deloc, deschisă la nou. Moartea lui Murtaza, de la începutul romanului, poate fi privită simbolic drept moartea necesară a lumii vechi pentru nașterea acestei lumi noi în care învață să trăiască Zuleiha?

Pentru povestea Zuleihăi era foarte important ca lumea în care trăia inițial să fie distrusă complet, să nu mai rămînă nimic din ea și, cumva, din această lume complet arsă, distrusă, ea să se mute într-o lume nouă. De aceea, era necesar, desigur, să i se taie toate legăturile cu lumea veche și, strict din punct de vedere al dramaturgiei, moartea lui Murtaza era absolut necesară, la fel ca și moartea soacrei, un personaj de asemenea important, la fel și privarea de casă, totul pentru ca ea să rămînă singură, și această singurătate cosmică să-i dea posibilitatea să se îndrepte spre o nouă viață. Pentru că întreaga istorie a Zuleihăi este istoria descoperirii unei noi vieți complet diferite de cea de dinainte, în care omul este nevoit să se transforme total.

Se poate vorbi despre o transformare și o naștere a feminității în această lume nouă? O naștere care nu era posibilă în lumea veche?

Putem să vorbim despre o emancipare a femeii care s-a petrecut în Uniunea Sovietică. Și ăsta a fost, într-adevăr, un proces puternic și extrem de rapid, pentru că femeile sovietice au primit dreptul la vot, și toate celelalte drepturi egale cu ale bărbaților, în anul 1917; după Noua Zeelandă și Suedia, URSS au fost a treia țară care a acordat aceste drepturi. Zuleiha face parte dintre aceste femei și faptul că ea, dintr-o stare subalternă, de sclav, se transfomă într-o femeie puternică și independentă corespunde adevărului istoric. Istoria Zuleihăi este despre emanciparea femeilor, dar, în același timp, și despre nașterea principiului feminin în interiorul omului. Pentru că, la începutul poveștii, Zuleiha îndeplinește toate rolurile feminine, fără totuși, cumva, să fie o femeie. Ea nu știe ce e dragostea bărbatului, nu știe ce e dragostea copilului, iar, la final, cînd preia asupra sa funcțiile bărbatului, mergînd să vîneze în taiga, cîștigîndu-și existența, luînd decizii independente, dacă să rămînă cu un bărbat sau nu, la sfîrșit, deci, în ea se naște și trăiește o adevărată femeie.


– Scriitoarea Guzel Iahina. Foto: Cosmin Băluţă pentru vertizontal.ro

Se poate spune că aceasta este lumea nouă, cea în care femeia poate să aleagă ce viață să aibă și pe cine să iubească?

Perfect adevărat, pentru ea aceasta este o eliberare, este o descoperire a sinelui. Pentru mine, ca autor, a fost foarte important ca Zuleiha să fie cea care ia decizia dacă să rămînă cu un bărbat sau nu. Pentru că acele probleme care apar în fața ei sînt probleme eterne pînă la urmă, nu țin de o perioadă istorică. Femeile se confruntă dintotdeauna cu ele: ce să faci atunci cînd te-ai îndrăgostit de cine nu trebuie, de un dușman, de exemplu? Să rămîi cu el sau să nu rămîi? Să te sacrifici de dragul copilului sau nu? Și, dacă te sacrifici de dragul copilului, poți după aceea să-i ceri să te răsplătească pentru asta sau nu? Și, pînă la urmă, eu mi-aș dori ca Zuleiha să răspundă la acele întrebări pe care și le pun femeile astăzi. Adică romanul să fie, pe de o parte, istoric și, pe de alta, non-istoric.

Ignatov, celălalt mare personaj al romanului, este diferit de profilul obișnuit al conducătorului de lagăr comunist, el își pune probleme de responsabilitate și moralitate. Ce mai înseamnă responsabilitatea și moralitatea în această lume nouă, comunistă?

La întrebarea ce sînt moralitatea și responsabilitatea în noua lume, fiecare răspundea în modul propriu. Pentru că exista un răspuns dictat de ideologie și un răspuns personal. Și, foarte adesea, răspunsul ideologic nu corespundea cu răspunsul individual. Și asta se și întîmplă cu Ignatov, în cele din urmă. Ignatov, desigur, pentru mine, este al doilea personaj principal, la egalitate cu Zuleiha. El întruchipează relația conflictuală dintre victime și călăi. Pentru că, inițial, el consideră că este de cealaltă parte a baricadei față de cei pe care-i duce în Siberia, de partea călăilor. Dar, pe măsură ce avansăm în povestire, Ignatov începe cu atît mai mult să se îndoiască de acest lucru. Și, în cele din urmă, își dă seama că sînt cu toții de aceeași parte a baricadei. Într-o parte este el, împreună cu toți acești țărani deschiaburiți și, de cealaltă parte, de fapt, este doar moartea. Aș vrea să arăt că această graniță între călăi și victime adesea era transparentă, poroasă, și cei care erau călăi, adesea deveneau victime, iar cei care erau victime, uneori fugeau în tabăra călăilor. Ivan Ignatov este rupt între două idei, între două răspunsuri: un răspuns uman și unul ideologic. Pe de o parte, el trebuie să-i păzească pe cei pe care-i duce în Siberia, trebuie chiar să-i omoare, dacă se gîndesc să evadeze, dar, în același timp, este nevoit să le dea de mîncare, să le găsească hrană, medicamente, să le asigure un adăpost. Într-un anumit sens, el devine un părinte pentru ei. Și tocmai asta îl ajută, în cele din urmă, să aleagă partea sa umană, făcînd alegerea finală.

Mi s-a părut că e vorba despre două feluri de supraviețuire în roman: una este lupta pentru supraviețuirea fizică, pentru hrană, adăpost, medicamente, și cealaltă este supraviețuirea spirituală, prin artă. Poate fi văzută arta ca o cale de supraviețuire, de evadare?

Perfect adevărat. Și, în legătură cu supraviețuirea spirituală, rolul principal în roman este jucat de acel grup de intelectuali din Leningrad, așa-zisele „resturi leningrădene”, un grup de oameni de care nimeni n-are nevoie, niște resturi pentru că sînt lipiți la trenul lui Ignatov într-una dintre stații. Și tocmai acești oameni, ridicoli, absurzi, slabi, prost îmbrăcați, se dovedesc a fi mai puternici decît mulți țărani, ai fi zis adaptați și puternici, reușind în cele din urmă să se dovedească puternici sufletește și să rămînă în viață. Aici mi-am permis să mă folosesc de autoritatea auctorială și să-i las în viață fiindcă, pentru mine, asta a fost important și din punct de vedere simbolic. Desigur, în viață, probabil, lucrurile s-ar fi petrecut mult mai tragic și, în realitate, cel mai probabil, acești oameni ar fi murit în Siberia. Dar, pentru mine, faptul că ei au rămas în viață este foarte important, pentru că forța spiritului adesea se dovedește a fi mai puternică decît forța trupească. În ceea ce privește posibilitatea artei de a fi o cale de supraviețuire, creația pictorului leningrădean care pictează în clubul local ceva care seamănă cu o Capelă Sixtină reprezintă pentru mine un fel de teritoriu al libertății. Este un spațiu unde au acces doar cei care sînt liberi, care pot crea, și asta este cea mai bună metodă de supraviețuire, de a te păstra pe tine însuți.

Deși roman de debut, Zuleiha deschide ochii a avut un mare succes la apariție, fiind lăudat de Ulițkaia și Vodolazkin. Dar se spune că nu primul roman e cel mai greu de scris, ci al doilea. Cît este de greu să scrii după un asemenea succes?

Mulțumesc pentru această întrebare! (Rîde) Este foarte greu să scrii, într-adevăr, după un asemenea roman, este incredibil de greu! Și acum vorbesc cu atîta ușurință despre asta pentru că am terminat de scris al doilea roman. [A apărut, în luna mai, în librăriile rusești – n.r.] Dar istoria scrierii acestui roman a fost una foarte dificilă. Pe de o parte, fenomenul celui de-al doilea roman este o treaptă cu care mulți scriitori se luptă. Pe de altă parte, este și o responsabilitate față de cititorii cărora le-a plăcut primul roman. Și e vorba și de un nivel de așteptare care se creează după primul roman. Toate astea au făcut să-mi fie greu să scriu și, în plus, mai greu a fost și faptul că primul roman mă ținea prinsă și forța lui de atracție era atît de mare încît toate tentativele mele ulterioare de a scrie ceva păreau niște repetiții ale poveștii Zuleihăi. Am avut nevoie de foarte mult timp ca să ies din sfera de atracție a primului roman. Și sper că am reușit pentru că îmi dădeam seama foarte clar că-mi propuneam să scriu un cu totul alt text. Și acum acest text e gata. Romanul se numește Copiii Volgăi și spune, de asemenea, o poveste umană pe fondul unor evenimente istorice extrem de grave. Este povestea unui neamț rus, un educator de la țară care predă limba și literatura germană, și care trăiește în Republica Nemților de pe Volga – pentru că pe rîul Volga a existat multă vreme o republică autonomă în care locuiau nemți –, iar romanul are ca subiect chiar istoria acestei republici sovietice, împletită foarte strîns cu o istorie umană.

a consemnat Laura CÂLȚEA

Foto sus: Daniel Anghelescu pentru vertizontal.ro