Claudiu Komartin, Maeștrii unei arte muribunde, Cartier, 2017. 

Maeștrii unei arte muribunde îmi pare atît un volum de bilanț, cît și unul de cotitură în cariera poetică a lui Claudiu Komartin. Partea de antologie e formată din reluarea precedentelor două cărți ale autorului: Cobalt, respectiv, Adriana Carrasco – Dezmembrați. Din motive de spațiu, mă voi referi aici doar la secțiunea de inedite intitulată fericit „Douăsprezece secunde pînă la dispariția luminii“. Este o secțiune consistentă și ar fi putut reprezenta un volum în sine. Ceea ce leagă amintitele cărți poate funcționa ca o cheie de lectură pentru cele „Douăsprezece secunde…“

Să ne reamintim că elegia Cobalt a fost scrisă după sinuciderea poeților Constantin Virgil Bănescu și George Vasilievici. Komartin înscenează acolo unele dialoguri cu alți scriitori despre rezistența în fața depresiei și a căderii. Tot o înscenare, dar de cu totul alt tip stă la baza Dezmembraților. „Am vrut să rămîn autentic purtînd o mască“, mărturisea la un moment dat autorul, cu referire la cartea menționată mai sus. Așadar, Komartin se comunică pe de-a-ntregul, ajutîndu-se de măști pentru a-și pune în evidență trăsăturile sale distincte și definitorii, pe care le descoperă însă pe măsură ce scrie. Există în poezia lui o încercare de întoarcere la esențele aparente; scoate unele cuvinte din circuitul metaforic obișnuit și conferă unor expresii șablon alte semnificații. Nu avem de-a face cu o demetaforizare, ci cu o remetaforizare. Primul poem al cărții, „sîmburele“, este un bun exemplu din acest punct de vedere. În rest, o suprasarcină gata-gata să distrugă tot angrenajul, un preaplin în negativ ce trebuie repede eliminat, o recapitulare la începutul drumului, o perspectivă schizoidă asupra sinelui. Poemele lui Komartin conțin și o doză de cinism orientată asupra lui însuși. Iar acesta crește ca o infecție, se răspîndește în corpul poemelor – mai ales în cele ample –, reușind să amplifice o tensiune existentă oricum. Cine stăpînește cinismul și autoironia într-un text liric ce conține și accente de prețiozitate reușește o calibrare atentă a tuturor straturilor poetice.

Textele par în unele situații niște dialoguri despre transformare, degradare, pierderea oricărui interes pentru orice. Importantă aici este surprinderea procesului. A te afla în plin proces este mult mai intens decît a fi rezultatul său. Cam asta ar părea să transmită și un motto din Robert Lowell ce însoțește poemul „30 plus“: „Is dying harder then being already dead?“ Deznădejdea pare să camufleze totuși un principiu de înaintare, de evoluție. Conștientizarea lipsei de sens capătă sens. Orizontul de așteptare al cititorilor este mereu minat de „istorii“ retrospective ce vorbesc toate despre un fel de a exista depășit, aproape uitat. Proiecțiile asupra sinelui de acum o vreme contrastează cu cele de acum. Totul pare lipsit de speranță, lumea nu se mai poate revitaliza decît prin confruntarea cu limitele tăioase ale conștiinței. Îndepărtarea fricii nu ar plasa ființa într-o nouă origine, ci ar igieniza-o, ar face-o să echivaleze cu intrarea în bezna uniformizatoare, cum se deduce din „douăsprezece versuri pentru îndepărtarea fricii, douăsprezece secunde pînă la dispariția luminii“. Versurile sacadate par a săpa o nouă matrice în creierul creator de frică.

„Maeștrii unei arte muribunde“, poemul ce dă titlul antologiei, ar putea fi interpretat ca o artă poetică cu semn contrar. Îndreptarul fricii își găsește în acest poem (și nu doar) motivația: „băi, ești surd? N-ai auzit / ce s-a stabilit? Oficiul s-a-nchis, trebuie / să ne apucăm de altceva! / Nimic. Nici nu vrea să audă, umblă ca somnambulul / aude voci, scoate bolboroselile alea / îngrozitoare / ce ne facem cu el? / Să-i scurtăm agonia / și te rog stinge tu lumina cînd ieși“. Maeștrii cad ca niște îngeri stricați și bătrîni cărora le-a fost extirpată credința. 

Şerban Axinte este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Cum citesc bărbații cărțile femeilor (coord. împreună cu Lia Faur), Polirom, 2017.