● Radu Cosaşu, Anti-damblale, Editura Polirom, 2018. 

Radu Cosaşu este, probabil, singurul scriitor a cărui publicistică este la fel de importantă şi de valoroasă precum aşa zisa operă literară. „Nuvelist“ nu este un termen care să-i cuprindă satisfăcător întreaga activitate şi afirmaţia sa cum că „nu văd vreo jignire dacă cineva îmi spune că-s mai bun ziarist decît nuvelist sau invers“ vine să întărească falsa împărţire/ierarhizare pe roluri/genuri literare. De altfel, s-ar putea spune că publicistica este opera sa şi că, fără literatura altora şi fără ziarele lumii în egală măsură, probabil nu şi-ar fi scris cărţile. Dar despre ce vorbim cînd vorbim despre publicistica lui Radu Cosaşu? Pot fi articolele sale de ziar judecate separat de paginile din cărţile sale? Dacă ai citi un fragment scos din context ai ghici sursa lui? Un august pe un bloc de gheaţă (1971), o colecţie de proze inspirate de ştiri, este negativul Bibliografiei generale (1971) a lui Mircea Horia Simionescu, două cărţi care, găsesc eu, împart acelaşi ADN literar, deşi una duce la extrem realitatea, iar cealaltă – ficţiunea. Acest joc pe viaţă şi pe moarte de-a realitatea şi ficţiunea se regăseşte cu asupra de măsură în Viaţa ficţiunii după o revoluţie (2017), dialogul epistolar imaginar cu un fiu inexistent, carte publicată ca un foileton în paginile ziarului de-a lungul mai multor ani şi care, îndrăznesc să spun, este capodopera „literară“ absolută a lui Radu Cosaşu.

După publicarea celor şase volume în colecţie de Opere complete de la Editura Polirom (seria nuvelelor intitulate Supravieţuiri, scrise în perioada 1973-1989, fiind montate în ordine cronologică), volume care nu acoperă însă şi publicistica sa, al cărei „volum“ este mult mai amplu; ultimele două cărţi ale lui Radu Cosaşu sînt selecţii de articole: sportive în Fotbal plus. Ai mei şi ai noştri şi aceste Anti-damblale, texte deopotrivă personale şi politice, dacă nu cumva acest fel de a le descrie este pleonastic. Sînt peste patruzeci de texte publicate de-a lungul anilor în Dilema veche, la rubrica „Din vieaţa unui extremist de centru“, o selecţie nedrept de concisă din cea mai originală rubrică din istoria revistei noastre, texte care „înrudesc“ acest volum cu oricare dintre cărţile sale – de asta am şi început cum am început articolul de faţă. Un melanj cosaşian clasic de texte aşa-zis serioase, pe teme „arzătoare“ politic şi cu referinţe pe sprînceană (cum ar fi portretele unor Camus şi Paul Georgescu sau textul splendid, cel mai amplu, mai intens şi mai subtil din carte, intitulat „O dambla în toată puterea cuvîntului“, un fel de policier ideologic – Cosaşu at his best – în care un delegat român este trimis la Moscova în 1969 să cumpere filme sovietice), şi texte aşa-zis frivole, pe teme personale (cum ar fi odele închinate pulovărului sau napolitanei Eugenia, cu această remarcă: „faima proastă a nostalgiei vine, desigur, din politizarea ei“).

Întreaga operă a lui Radu Cosaşu valsează cu graţie între aceste extreme: între scheciurile cu Stan şi Bran şi concertele de pe Mezzo, între Jules Verne şi Faulk­ner, între Singur pe lume şi Armata de cavalerie, între Yves Montand şi Bach (de altfel, niciodată cultura populară nu s-a aflat pe un loc mai înalt în ierarhia vreunui scriitor român: aş putea spune, jucîndu-mă cu vorbele, că Radu Cosaşu este cel mai pop scriitor politic), între „adevărul integral“ şi SMOC, între revizuire şi autoironie, între tragic şi comic („hazotragic“), între angoase şi frivolităţi, între mărire şi mirare, între vieţuiri/supravieţuiri şi gărgăuni, brambureli, aiureli, limbariţe, damblale. De altfel, tema antimaniheistă (vezi şi fragmentul de mai jos) şi antiprejudecăţi, apologia „împăciuitorismului“, elogiul dilemei & dubiului sau pledoaria pentru echidistanţă & toleranţă, importanţa amănuntului & detaliilor, preferinţa pentru adverbe & conjuncţii în detrimentul adjectivelor, toate acestea dau sensul politic al selecţiei textelor. „Anticomunismul nu e cu nimic mai fertil în îndoieli decît cruntul dogmatism stalinist“, scrie extremistul de centru, ipohondrul moral, reluînd ideea lui Michnik („Topica şi logica urii anticomuniste sînt similare cu topica şi logica urii comuniste“), opunînd „inteligenţelor recente, de dreapta şi de stînga conformiste“ inteligenţele „normale“, cele care, nefiind relativiste, analizează „pe o parte, dar şi pe cealaltă“. Mă întreb: cine (mai) are urechi de auzit aşa ceva?

Radu Cosaşu este un om străbătut de cuvinte, expresii şi fraze (doar proza lui Livius Ciocârlie mai oferă azi asemenea satisfacţii stilistice) şi poate nu s-a vorbit suficient despre retorica sa inimitabilă, despre poetica litotei, dexteritatea citării şi a utilizării cuvintelor (cine mai foloseşte azi „nostim“ sau „gogoman“?), despre arta divagaţiei, a învăluirii, întorsăturii şi amînării, despre felul special în care foloseşte sintaxa şi dispunerea grafică, izbutind să creeze o gamă largă de fic­ţio­nări, texte inclasificabile ca gen, deopotrivă liste, eseuri, poeme şi nuvele. Plus umorul, umorul fin şi inteligent al lui Radu Cosaşu, căruia i-a trecut prin cap ideea că „patronul“ Caragiale nu a văzut la faţă ce va să zică un penalti. Idee cu care vă şi las.

***

Radu COSAŞU
Anti-damblale (fragment) 

Continui să aștept o criză decisivă, eventual o agonie, a maniheismului. Nu vine. Semenii mei fac ce fac pentru a o amîna. Doar pe vremuri, economiștii staliniști așteptau cu atîta încordare criza mortală a capitalismului. De cîte ori o anunțau ca sigură și inevitabilă, se dovedea abia ciclică. Maniheismul n are nici măcar crize ciclice. E tare, kak monolit (cum se zicea tot pe atunci), e vîrtos, e sănătos, nu-l lovește damblaua, mîna nu-i tremură și tranșează zi și noapte totul – o lume în alb și negru, în brun și roșu, în bine și rău, în adevăr (unul singur) și minciună (una totală, aceea a dușmanului), în două blocuri, în amici și inamici, fără nuanțe, cu o claritate a intransigenței care îngheață toate peisajele de dinainte și de după bătălie, toate anotimpurile și toate trestiile. Ca și nedreptatea în viziunea lui Sancho, el nu are odihnă. Maniheismul nu are oroare de vid cît de „totodată“. Gîndirea maniheistă interzice orice punere sub judecată a noțiunilor și legilor sale, decretînd nuanțările, ambiguitățile vitale, ironosul (româneasca distanță) și ironiile lui ori mic-burgheze, ori împăciuitoriste, intelectualiste, elitiste (cum se rosteau roșii), sau bolșevice, jidănești, decadente, dizolvante (cum rosteau brunii), într-un cuvînt, și pentru unii, și pentru alții, trădătoare. S a observat cîți trădători sînt azi în lume de cum apare o idee antimaniheistă, o negociere între cei ireconciliabili?

Există cîteva expresii, simpluțe la prima vedere, avînd însă meritul plasticității de larg acces, cu care maniheismul a băgat spaima chiar în inteligențele cele mai active de pe ambele laturi ale eternei baricade. Una ar fi cerința „de a nu da apă la moară dușmanului“, ceea ce blochează orice analiză serioasă a eșecurilor și erorilor care, dezvăluite, l-ar face pe dușman să juiseze, desigur, de plăcere. Alta – la fel de coșmarescă – e necesitatea de a te întreba, cu permanentă oroare, „cum să trăiesc astfel încît dușmanul să nu mă laude?“. Orice adevăr paraliza la acest gînd. Toate adevărurile deveneau conjuncturale, obsedate să stîrnească, înainte de orice, ura dușmanului; după această putere de automanipulare, în funcție de inamic, se măsura devotamentul și încă se mai măsoară; mai bine idiot, dar devotat – din această mecanică n au scăpat, după ’89, nici comuniștii și nici anticomuniștii cei mai serioși, asigurîndu-se astfel spectacolul unei prostiri generale în care toți să fie vorbiți de rău, nu cumva lăudați de ceilalți… Aici, în această blestemată etanșeitate și încremenire a sensurilor, în această autocenzurare a gîndului (obligatoriu „duplicitar“ pentru a fi cuprinzător), în aceste fanatisme bine miruite și bine măsluite, se găsește izvorul tragediilor intelectuale, „de dreapta“ și „de stînga“; maniheismul e cel mai cuprinzător totalitarism.