Marius CHIVU | Feedbook

Daţi vina pe criticii literari!

● Revista Steaua, nr. 9-10/2012.

O dată pe an, revistele literare le oferă scriitorilor şansa şi spaţiul tipografic pentru a se răzbuna pe critica literară. În 2011, România literară a publicat cîteva texte dure ale unor scriitori pentru care criticii literari nu erau decît nişte „lefegii, trişori, carierişti“, „tacticieni mizerabili“, „îmbuibaţi“, „scandalagii“, „amnezici şi carierişti“, „pervertiţi“, „abuzivi, imprudenţi“, „maliţioşi, clevetitori şi complexaţi“ ş.a.m.d. Revista clujeană Steaua a publicat anul trecut, sub titlul „Cui nu-i e frică de criticii literari!“ (criticii fiind - nu-i aşa!? - acei tîlhari ce ţin calea scriitorilor în drumul lor spre glorie – oricum, interesant acest titlu-exclamaţie), o anchetă asemănătoare (nicidecum o dezbatere, cum e prezentată) la care au răspuns 16 scriitori din trei-patru generaţii. În chapeau-ul anchetei, coordonate de Ruxandra Cesereanu şi Vlad Moldovan, este amintită iniţiativa României literare, cu specificaţia: „Repondenţii noştri sînt, însă, alţii!“. Nu prea-i adevărat: doi scriitori au răspuns ambelor iniţiative. Oricum, şi revista Steaua ţine să menţioneze, şi încă în trei locuri diferite (sub caseta redacţională, în textul de introducere şi în chapeau), că ideile şi responsabilitatea juridică pentru conţinutul textelor le aparţin exclusiv semnatarilor. Altfel zis, revista nu-şi asumă vreo responsabilitate pentru ceea ce publică, este doar un suport tipografic, fără standarde, fără selecţie. De altfel, nu doar presa de informaţie s-a degradat în mod vizibil în ultimii ani, ci şi cea culturală.

Ancheta revistei Steaua arată tot ca o reglare personală a conturilor cu criticii literari (nenumiţi, trataţi la grămadă) pe care scriitorii invitaţi îi fac în fel şi chip: „au o relaţie proastă cu limba română“, practică „o critică de răsfoire a cărţilor“, sînt „neiubitori de literatură“, „sinecurişti“, „parveniţi“, „ignoranţi“, „paraziţi“, „lipsiţi de bun-gust“, „nu produc nimic, nu contribuie cu nimic la progresul spiritual al omului“ (O, Doamne!), „mănîncă pe bani publici“, „superficiali“, „plicticoşi“, „previzibili“, „inadecvaţi“, „impotenţi interpretativ“, „necitiţi“, „neconectaţi la mişcările artistice şi conceptuale ale actualităţii“, „nişte paper-pushers care lucrează aproape exclusiv pentru burse şi stagii doctorale şi post-doctorale“, „ultraspecializaţi pe subiecte aride“, „indivizi interesaţi, în slujba cîte unei edituri sau chiar a unui autor cu greutate“, „nişte oameni care nu mai citesc nimic de plăcere şi din articolele cărora nu te alegi cu nimic“, nişte tipi care pot fi cumpăraţi „cu un sejur în străinătate sau o ciorbă într-un restaurant mai spălăţel“, „constrînşi de ideologiile revistelor“, „lipsiţi de cultură poetică“, „greţos laudativi“, „nu sînt sinceri“, „intraţi în coterii şi grupări“ ş.a.

Dincolo de ridicolul, umorul involuntar şi enormitatea sau agresivitatea unor formulări (revistele literare i-ar face un mare bine lui Radu Aldulescu dacă nu i-ar mai publica veninoasele articole), răzbate faptul că scriitorii sînt mai mult decît nemulţumiţi de criticii literari, sînt şi foarte, foarte frustraţi. Am scris şi altă dată despre confuzia canonică postdecembristă, căreia i s-au adăugat problemele de ordin comercial provocate de diminuarea prestigiului cultural al cărţii şi de creşterea dimensiunii consumeriste a literaturii, care a făcut ca, dintr-odată, valoarea estetică să nu mai determine cota de piaţă, iar discursul critic să devină, într-o măsură variabilă, el însuşi inadecvat. Această pierdere a prestigiului şi a valorii simbolice, a influenţei şi, în fond, a forţei legitimatoare a literaturii fiind însă sursa unor frustrări comune, şi pentru scriitori, şi pentru critici. Azi, să scrii literatură sau despre literatură e la fel de greu şi de frustrant. De aceea sînt, la rîndul meu, dezamăgit de nivelul mediocru al textelor, de lipsa de luciditate şi de nuanţare a scriitorilor care proliferează clişee, prejudecăţi, umori şi bănuieli personale (se insinuează că ar trebui curtaţi & cumpăraţi criticii ca să dea verdicte bune – or asta ar însemna că scriitorii sînt cei care iniţiază şi întreţin asemenea practici, nu!?). Scriitorii îşi reclamă cu multă aroganţă monopolul pe înţelegerea profundă şi pasiunea pentru literatură (criticii nu citesc din plăcere şi oricum nu înţeleg nimic, afirmă ei cu aplomb), apoi fac nenumărate procese de intenţie şi pierd din vedere sau ignoră cu bună-ştiinţă aspecte ce privesc cîmpul literar în ansamblul lui. Şi eu cred că există restanţe ale criticii, dar, oare, literatura nu le are pe ale ei!? Şi eu cred că nu se scrie suficient despre cărţi, dar se scriu oare suficiente romane sau volume de povestiri, spre exemplu?! Criticii literari, atîţia cîţi sînt, nu prea mai au unde scrie şi nici motivaţi financiar nu sînt: majoritatea scriu pe gratis, deci din vocaţie, din plăcere. Nu-i obligă nimeni! Ca şi literatura, a cărei componentă esenţială este, critica literară are tot o raţiune creatoare, se face cu pasiune şi sacrificiu, din aceeaşi nevoie spirituală, căci nu aduce nici cititori, nici prestigiu, nici bani. Apoi, atrag din nou atenţia asupra faptului că în atribuţiile unui critic intră, în ultimii ani, şi o invizibilă activitate de marketing literar: jurizări pentru burse şi traduceri; lansări, prelegeri şi conferinţe; prezentări, consilieri, recomandări de cărţi şi nume pentru edituri străine, antologii, workshop-uri ş.a. Un aspect pentru care n-am văzut pînă acum nici un scriitor mulţumind aşa, în treacăt şi în general, criticilor.

Lucian Dan Teodorovici (dacă tot vorbeşte despre criticii care doar răsfoiesc cărţile recenzate, atunci să dea exemple), T.O. Bobe (nemulţumit că verdictul critic este plasat fie la începutul, fie la finalul recenziei – ar prefera la mijloc?), Stoian G. Bogdan (ţine, de fapt, un discurs electoral), Claudiu Komartin (de cînd integrarea/intrarea criticilor în mediul academic sau editorial este o acuză în sine!?; au funcţionat criticii ante/inter/postbelici altfel?!; este altfel în străinătate?!), V. Leac (pune recenziile criticilor alături de Cursurile de literatură ale lui Nabokov şi Eseurile lui T.S. Eliot – păi, Nabokov era romancier, ca Radu Aldulescu, iar Eliot era poet, ca Leac însuşi; deci cînd vor produce şi scriitorii noştri asemenea eseuri literare?), Adrian Schiop („cu excepţia celor care-mi sînt prieteni sau scriu de bine de cărţile mele, criticii literari mi se par foarte proşti“ – un posibil epitaf literar), Mugur Grosu („rolul criticii, nu-l pricep“ – ignoranţa ridicată la nivel de statement), Elena Vlădăreanu şi Andra Rotaru, toţi aceşti scriitori plus restul invitaţilor la anchetă (mai puţin Andrei Dósa, de un idealism admirabil), acuză cu uluitoare uşurinţă lipsa de plăcere, pasiune, idei, pricepere şi onestitate cu care ar scrie criticii. Ca şi cum aceştia ar fi toţi o masă omogenă să poată fi analizaţi/judecaţi in corpore.

Cînd scriitorii spun despre critici că ar fi „parveniţi“, „ignoranţi“, „paraziţi“, „lipsiţi de bun-gust“, „previzibili“, „inadecvaţi“, „impotenţi interpretativ“, „din articolele cărora nu te alegi cu nimic“ ş.cl. la cine se referă ei? La Ion Pop, Sanda Cordoş, Simona Sora, Mihaela Ursa, Alexandru Budac, Daniel Cristea-Enache, Cosmin Borza, Alexandru-Bogdan Stănescu, Al. Cistelecan, Claudiu Turcuş, Antonio Patraş, Cosmin Ciotloş, Paul Cernat etc., la toţi aceştia, plus ceilalţi critici, la fiecare în parte, în acelaşi timp şi în mod egal? Există istorici, eseişti şi cronicari literari, de vîrste, formaţii, valori, gusturi şi caractere diferite (individual, au defectele lor), care scriu săptămînal, lunar sau din cînd în cînd, despre un gen sau despre toate genurile, care predau la facultate sau care fac doar publicistică, cu sau fără doctorate – pot fi aceştia terfeliţi la grămadă cu astfel de reproşuri!? Vorbim, totuşi, de o generaţie tînără de critici, care în ultimii ani au produs volume de critică şi istorie literară multe remarcabile, critici care numai „superficiali“, „lipsiţi de pasiune“, „plicticoşi“ şi „neinteresaţi de literatură“ nu sînt. Despre cine vorbesc, de fapt, scriitorii, aici?

Această anchetă provincială a revistei Steaua face o mare nedreptate criticii literare.


0 comentarii 2950 vizualizări
Aparut in Dilema veche, nr. 464, 3-9 ianuarie 2013

Adăugaţi comentariu

Pentru a putea adăuga un comentariu trebuie să vă conectaţi. Dacă nu aveţi înca un cont, îl puteţi crea acum. În comentariile dumneavoastră vă rugăm să folosiţi un limbaj civilizat.

CONECTARE    CREAŢI-VĂ CONT

PUBLICITATE

 

Cristina COMANDAŞU

Extraordinarul Daniel Barenboim

Extraordinarul Daniel Barenboim

Din fericire, am avut ocazia să-l vedem de mai multe ori la București pe extraordinarul pianist și dirijor Daniel Barenboim; la 73 ani, Daniel Barenboim pare neobosit și veșnic tînăr – proiectele sînt multe și împlinirile pe măsură. 

citiţi

Cu ochii-n 3,14

● „Teneși, diverse culori, la prețuri incredibile“ – mă îmbie un anunț publicitar. Nu pot să spun decît că sportul alb, oricît de colorat ar fi, se numește tenis. Iar încălțările, oricît de ieftine, se numesc teniși. (M. M.)

● Din discuţiile aberante din viaţa de toate zilele. O doamnă mi-a povestit cum vecinul ei îi ţinea socoteala de cîte ori trăgea apa de la WC noaptea; o alta – cum n‑a plecat ea să lucreze un timp în străinătate pentru că n‑au lăsat-o băieţii ei, care au în jur de 30 de ani, pentru că n-ar mai fi avut cine să le gătească. (I. P.)

citiţi

Soluţie implementată de Tremend
SATI