George Saunders, Zece decembrie, traducere de Radu Şorop, Black Button Books, 2017. 

Pînă să cîştige anul trecut Man Booker Prize cu romanul Lincoln in the Bardo (şi brusc să devină extrem de atractiv şi pentru marile edituri de la noi, care s-au bătut între ele pentru a obţine drepturile de traducere), George Saunders (n. 1958) era „doar“ cel mai titrat autor american de proză scurtă.

Publicase patru volume de povestiri cu care obţinuse toate marile premii de gen posible şi era văzut ca un maestru într ale literaturii, Saunders fiind şi un eseist literar strălucit (predă literatura la Universitatea Syracuse, acolo unde a predat şi Raymond Carver). Ca să dau doar două exemple, poate cele mai concludente, regretatul David Foster Wallace s-a declarat înnebunit după Saunders şi chiar şi Thomas Pynchon, genialul, discretul şi foarte reţinutul romancier, a afirmat undeva că „prin vocea sa în mod strălucit calibrată – graţioasă, întunecată, autentică şi amuzantă –, George Saunders spune exact acel gen de poveşti de care avem nevoie în aceste vremuri“. Cert e că pe cît de mica, pe atît de inspirata editură Black Button Books are meritul de a-l fi publicat pe Saunders înainte să ia Man Booker, dar e-adevărat că această foarte sofisticată şi stranie carte de proză scurtă, lăudată deşănţat absolut peste tot, a făcut mare vîlvă la apariţia ei în 2013: finalistă la National Book Award, premiată cu The Story Prize şi Folio Prize, Cartea Anului la The New York Times Book Review.

Saunders a debutat tîrziu, la aproape patruzeci de ani, după o carieră de inginer geolog în domeniul explorării petroliere. Şi poate că această experienţă i-a rafinat stilul şi viziunea foarte originale, multă lume găsindu-l drept cel mai îndreptăţit urmaş al lui Kurt Vonnegut. Este destul de dificil să descrii formula prozelor sale care amestecă satira cu SF-ul, absurdul şi horror-ul. Atunci cînd vorbeşte despre influenţele literare, Saun­ders rosteşte nume precum Cehov, Tolstoi sau Gogol, dar şi Harms ori Sher­wood Anderson, Hemingway, Carver şi Vonnegut (eu l-aş adăuga şi pe Barthelme). Şi, într-adevăr, povestirile sale sînt minimaliste şi satirice, construite în jurul marilor teme. Într-un interviu, scriitorul afirma că „problemele existenţei sînt aceleaşi şi nu variază ca tip, ci numai prin nuanţă şi cantitate. Ego-ul nu are vîrstă, la fel şi hybris-ul sau pierderea şi aşa mai departe. Îmi place ideea că o lucrare de ficţiune este, de fapt, doar o dilemă umană fără vîrstă, îmbrăcată în haine contemporane.“ Pentru Saunders, aceste haine contemporane sînt consumerismul, mass-media sau tehnologia, adică tot ceea ce ne face să ne confruntăm cu propriile tentaţii, idealuri şi limite. Iar scenariile imaginate de Saun­ders, majoritatea violente şi evoluînd în jurul temei morţii (vezi şi fragmentul de mai jos, decupat din cea mai amplă şi impresionantă povestire, „Însemnări despre Fetele Semplica“), capătă nuanţele şi calităţile satirei, de unde şi umorul său deopotrivă subtil şi întunecat. Saunders mărturisea de asemenea că se gîndeşte la povestirile sale „ca la mici experimente de laborator unde încerc să investighez problemele faptului de a fi în viaţă. Aşa cum un cercetător obţine adevăratele caracteristici ale unui material punîndu-l sub presiune, modelul meu de ficţiune este forţarea fiinţei umane pînă în punctul în care cedează sau este pe cale de a ceda. Cred că asta face ca povestirile mele să fie crude, întunecate şi mizantrope. Încerc să produc viziuni ale lumii cît mai nuanţate. Şi sper că prin aceste noi viziuni să păstreze amintirea faptului că există cruzime în lumea reală.“

Mare parte din cele zece povestiri de aici au apărut iniţial în The New Yorker şi sînt, fiecare, de o ingeniozitate care se recuză parafrazării. Unde mai pui că stilistica lui Saunders face parte din însăşi subiectul povestirilor. Spre exemplu, în „Turul de onoare“, o proză de doar douăzeci de pagini, se joacă cu mai multe voci, perspective şi timpuri, acţiunile narate fiind deopotrivă reale, condiţionate şi potenţiale; în timp ce „Cavalerescul meu fiasco“ este un fel de poem elisabetan de corporaţie (traducerea lui Radu Şorop merită lăudată, şi o spun ca unul care a citit-o cu originalul alături). Lexicul lui Saunders variază de la cuvinte explicite şi inventate, la termeni ştiinţifici, frazele lui se termină uneori cu „bla bla bla“ sau cu „etc.“ şi, în general, se joacă cu stilurile şi cu oralitatea, face voit greşeli de limbaj, foloseşte interjecţii, majuscule, acolade şi alte semne grafice, iar alternanţa şi schimbările de voci şi perspective sînt, uneori, năucitoare şi dacă nu eşti atent rişti să ignori detalii esenţiale, să ratezi violenţa şi chiar să nu înţelegi despre ce poate fi vorba. Altfel, chiar şi rezumîndu-le vulgar, îţi dai seama de premisele dure ale povestirilor: o fetiţă răpită chiar de ziua ei; un băieţel ţinut în lanţ; un tată care-şi pierde minţile; un vînzător de animale care fie le vinde, fie le ucide; un experiment cu droguri făcut pe criminali; adopţii de bebeluşi cu scopul de a fi operaţi; trafic de femei din lumea a treia folosite pentru decoraţiuni în aer liber; o sinucidere prin îngheţ.

George Saunders este cel mai ingenios, dexter şi dificil autor de proză scurtă pe care l-am citit. Dar totodată şi cel mai spectaculos.

***

George SAUNDERS
Zece decembrie (fragment) 

Astăzi, înmormîntare Todd Grassberger la biserică ucraineană din centru. Preot = tip cu păr lung, în sutană. Cîntă/psalmodiază întreagă slujbă, în ucraineană, din memorie. În timp ce cîntă/psalmodiază, cordon de la sutană se bălăngăne. Înfricoşător tip. Foarte intens. Predică: De ce asta surprinzător? Credeaţi că veţi trăi veșnic? Singură diferenţă între voi, stînd acolo gîndindu-vă la restul zilei voastre, şi ­Todd, în coşciug, țintuit în casă veșnică în ţărînă rece? Bătaia inimii. Simţiţi asta, oameni buni? În piepturile voastre? Asta e linie subţire între voi şi mormînt. Aşa că de ce trăiţi ca şi cum sînteţi eterni? Asta prostie, voi proști. Asta înspăimîntător? Asta nu înspăimîntător! Ăsta adevăr, asta realitate! Urlete: Ne vom trezi oare? Oare? Toată lumea holbîndu-se cu ochi mari la preot. Din bucătărie de la subsol: miros de vită prăjită. Sporovăială veselă între doamne de la biserică, jos în bucătărie. Miros de vită prăjită + zgomot de oale, farfurii aranjate pe masă = ademenitor. Oameni foindu-se în strane deoarece nemaipomenit miros de vită.

Cei doi fraţi ai lui Todd vin la pupitru, aduc omagiu. Frate mai mare: Todd drăguţ, Todd amuzant, Todd o adevărată forță în viaţa lui. Nu va uita niciodată minune care a fost Todd. Frate mai mic: Da, Todd persoană superputernică, Todd = taur. Deşi Todd putea fi uneori ferm, Todd i-a făcut fratelui mai mic mult bine, pe termen lung, învăţîndu-l cum să se apere singur. Adică vrea să spună că, fiind brutalizat de Todd de-a lungul întregii copilării, nimic nu îl poate zgudui acum pe frate mai tînăr, recte, nici o brută din lume largă nu pe măsură Todd. Dar Todd aşa de grozav, Todd cel mai bun. Todd aşa de inteligent, aşa de arătos, nu e de mirare că mama + tata lui Todd mereu tratat pe el (frate mai mic) drept copil făcut din greșeală. Dar Todd aşa de atent, aşa de receptiv, Todd înţeles asta, cîteodată consolat pe frate mai mic spunîndu-i că el (frate mai mic perfect în regulă în felul său, deseori chiar înainte de a încălca pact pe care aveau ref. noapte de miercuri, noapte în care frate mai mic împrumuta maşină tata, prin urmare spulberînd frate mai mic şansă de a se întîlni cu fată pe care chiar o plăcea, posibil iubire a vieţii, fată pe care în cele din urmă pierdut-o în faţa unui tăntălău din Selden, tăntălău al cărui propriu frate mai mare aparent mai înclinat decît Todd să ofere posibilitate rezonabilă de folosinţă a maşinii familiei…

Frate mai mic, aparent dezorientat de propriu omagiu, apoi înlăturat de la pupitru de frate mai mare, şuierînd ceva în barbă. Văduva lui Todd se apropie de pupitru. Nu pare să poată vorbi. Trei fetiţe se agaţă de fusta ei. Văduvă întinde microfon celei mai mici dintre ele. Cea mai mică fetiţă: Pa, tati.