Tennessee Williams, Memoriile unui bătrîn crocodil, traducere de Antoaneta Ralian, Editura ART, 2018. 

Tennessee Williams (1911-1983), celebrul dramaturg american, laureat de două ori cu Premiul Pulitzer, şi-a publicat memoriile dezmăţate cu cîţiva ani înain­tea de moartea sa accidentală, la 71 de ani, cînd s-a înecat cu căpăcelul unui flacon de medicamente. Amestecul acesta de glorios şi scandalos, de şocant şi de mundan, de spectaculos şi ridicol se regăseşte, de altfel, pe fiecare pagină a memoriilor sale, printre cele mai distractive pe care le-aţi putea citi vreodată, mai ales acum, cînd vara e pe sfîrşite.

Scriitorul, care altfel s-a bucurat de un succes nebun, pe măsura talentului său prolific, mărturiseşte că şi-a scris memoriile pur şi simplu pentru bani şi că, fiind un tip onest, a încercat să-şi distreze cititorii povestind cu umor tot felul de indiscreţii, mai ales despre viaţa sa sexuală, destul de promiscuă, implicînd tot felul de marinari, soldaţi şi vagabonzi (vezi şi fragmentul de mai jos, cel mai hetero şi mai „cuminte“, care deschide seria multelor aventuri şi scene sexuale gay rememorate cu mult umor). Cu toate astea, Tennessee Williams nu e cîtuşi de puţin respingător şi are într-adevăr un umor ce îmblînzeşte orice confesiune, oricît ar fi de „tare“. De altfel, ironia şi autoironia însoţesc toate istoriile sale picante, spuse cu incredibilă naturaleţe, fără să lase senzaţia că face exhibiţionism de dragul epatării burghezilor. Mărturiseşte despre sine că este „un clovn, un comediant“ şi, într-adevăr, face figura unui entertainer înnăscut, care nu are nimic de ascuns şi care nu regretă nimic.

Personalitate deopotrivă exuberantă şi autodistructivă, nu se menajează, viaţa lui este suficient de scandaloasă şi plină de excese pentru a nu putea să fie cosmetizată oricum, de aceea se livrează pe sine ca pe un personaj complex şi atractiv tocmai prin sinceritatea, naturaleţea şi slăbiciunile sale: homosexual declarat şi mîndru de sexualitatea sa, alcoolic şi dependent de amfetamine şi de barbiturice, depresiv şi paranoic, destul de nesigur pe talentul său, dar obsedat de propria operă. Căci, tonic în sinceritatea lui chiar şi cînd abordează lucruri triste sau grave, Tennessee Williams vorbeşte deschis despre absolut toate problemele pe care le-a avut în viaţă: despre alcoolul, calmantele şi drogurile (de regulă, luate împreună), despre bolile, insomniile şi crizele sau instabilităţile sale psihice, despre relaţia foarte apropiată cu sora sa bolnavă psihic (la un moment dat lobotomizată), pe care a adorat-o şi de care a avut grijă pînă la final (aceasta fiind, de altfel, cea mai emoţionantă parte din memorii, oricum nu singura) sau despre dragostea pentru Frankie Merlo (cea mai lungă şi serioasă relaţie a sa, care a durat paisprezece ani) după moartea căruia a căzut în depresie.

Tennessee Williams joacă mult cartea modestiei (primul lui job a fost de jumulitor de pene la o crescătorie de porumbei) şi se prezintă ca un scriitor dedicat, care munceşte enorm şi, prin urmare, îşi contabilizează atent eşecurile şi se arată mereu afectat de critică. Se considera „un simplu dactilograf constrîns de împrejurări“, iar uneori îşi afirmă răspicat îndoielile: „Nu am senzaţia că aş fi un scriitor împlinit“. Idolii lui erau D.H. Lawrence şi, fireşte, Cehov, era îndrăgostit de teatru, despre care spune că i-a salvat viaţa la propriu, dar că nu a scris cu adevărat decît cîteva piese bune. Mereu în preajma celebrităţilor, dintre care mulţi îi devin şi prieteni (Capote, Hemingway, Faul­kner, Gore Vidal, Sartre, Carston McCullers, Mishima, Jackson Pollock, Marlon Brando, Greta Garbo, Bette Davis, Elia Kazan, Vivian Leigh, Anna Magnani, Elizabeth Taylor, Visconti ş.a.m.d.), nu pare să facă prea mult caz de celebritate sau de bani, şi nici nu e răutăcios cu ceilalţi, lucru destul de rar în astfel de cărţi de memorii scrise de celebrităţi, unde, de obicei, antipatiile personale scapă filtrelor.

Memoriile lui Tennessee Williams (traduse acum ceva vreme de regretata Antoaneta Ralian, cu destulă reţinere pe ici, pe colo) sînt poveştile de viaţă ale unui om extrem de liber şi generos, dar fundamental singur, surprinzător de credincios pentru un libertin vicios („Nu m-am îndoit niciodată de existenţa lui Dumnezeu şi nu am ezitat să mă rog în genunchi“), un luptător cu simţul umorului (negru), modest, dar ambiţios şi cu o impresionantă credinţă în scris, prezentă de altfel la mai toţi marii scriitori din generaţia sa. În rest, „cîte fleacuri inundă hîrtia cînd încerci să-ţi povesteşti viaţa“, exclamă la un moment dat Tennessee Williams, acest adorabil crocodil de vodevil.

***

Tennessee WILLIAMS
Memoriile unui bătrîn crocodil (fragment)

Prima şi ultima mea aventură sexuală cu o femeie s-a întîmplat cînd mi am reluat studiile universitare, la Facultatea de Teatru a Universităţii din Iowa, în toamna lui 1937. Fata nu era numai o nimfomană autentică, ci şi alcoolică, şi s-a dat la mine din senin, m-a asaltat ca un mardeiaş de bandă. Faptul că o piesă de-a mea era jucată la St. Louis mi-a creat în acea toamnă o aură la Iowa. Bănuiesc că asta-i raţiunea pentru care Sally m-a găsit interesant, deşi nu eram deloc un tinerel urît. Aveam o statură zveltă, de înotător, şi cataracta din ochiul meu stîng încă nu apăruse. Sally avea un profil de etruscă, adică fruntea şi nasul alcătuiau o linie dreaptă, gura îi era cărnoasă şi senzuală, iar respiraţia îi mirosea plăcut a bere şi tutun. Avea un corp colosal, în special sînii, care erau cei mai proeminenţi din campus.

Într-o seară a împrumutat apartamentul unei prietene cu scopul precis de a mă seduce. Îmi aduc aminte de cîntecele vechi care izbucneau din aparatul de radio: „Kiss Me Again“, „Embreaceable You“, „Oh, Promise Me“, şi aşa mai departe, de parcă le-am fi comandat noi, şi curînd ne-am pomenit goi pe canapea, iar eu nu reuşeam să am o erecţie, sub nici un chip, şi, deodată, mi s-a făcut greaţă de la băutură, de la încordarea nervoasă şi de la situaţia atît de jenantă. Am fugit la baie şi am vomitat, apoi am revenit cu un prosop înfăşurat în jurul şoldurilor, umil ca un cîine bătut, din pricina eşuării testului meu de virilitate. „Tom, ai atins cea mai profundă din corzile mele sensibile, coarda maternă“, mi-a spus Sally.

În seara următoare am condus-o acasă, la clădirea cu camere de închiriat în care locuia. Sally purta nişte pantaloni de schi cărămizii şi un pulovăr alb din care ţîşneau ţîţele ei mari. A stins lumina în sufrageria casei şi m a împins pe canapea. Dezmierdările ei au fost încununate de un succes sălbatic. Şi-a deschis fermoarul pantalonilor de schi şi am regulat-o fără măcar să-mi scot paltonul de pe mine. Am fost întrerupţi de vreo două ori de întoarcerea altor chiriaşi, dar nimeni nu se sinchisea, pentru că era o casă dezmăţată. Chiriaşii urcau pe dată scările, iar noi ne întorceam la înflăcărata spargere a statutului meu virginal.

Mergea ca uns. Sally schimba întruna poziţiile, s-a urcat peste mine şi a călărit pe membrul meu ca pe un cal de lemn în acompaniamentul gemetelor înăbuşite. Nu eram îndrăgostit de Sally, dar mă simţeam foarte impresionat de mine însumi. M-am întors acasă mult după miezul nopţii. M-am dus direct la toaleta de la ATO. Un frate urina şi el acolo, şi i-am spus: „Am regulat o fată în noaptea asta.“ „Da, şi cum a fost?“, m-a întrebat el. „O, ca şi cum aş fi regulat Canalul de Suez“, am rînjit şi m-am simţit bărbat în toată firea.