Emil Iordache, Pîrtia, Editura Polirom, 2017. 

Pîrtia este romanul secret al unui mare traducător din limba rusă și ceea ce se cheamă un roman de sertar. Emil Iordache (1954-2005) a început să scrie acest mic roman în toamna anului 1983, pe cînd era profesor într-un sat din județul Botoșani și pe cînd făcea, în paralel, traduceri din clasicii ruși. Pentru cei care nu acordă prea multă atenție traducătorilor, trebuie menționat că lui Emil Iordache îi datorăm peste treizeci de cărți traduse din opera unor Pușkin, Tolstoi, Gogol, Dostoievski, Harms, Bulgakov, Platonov, Blok, Makanin, Erofeev sau Nabokov. Pe lîngă traduceri, Emil Iordache, care a fost și profesor la Catedra de Slavistică a Universității „Al.I. Cuza“ din Iași, a publicat și o duzină de volume cu eseuri de critică literară, dar acest mic roman neștiut este marea surpriză a operei sale.

Manuscrisul cărții, încredințat la mijlocul anilor ’80 unui prieten, a rămas la acesta vreme de cîteva decenii, pînă cînd a fost găsit și restituit soției traducătorului care, între timp, murise. Se pare că nici măcar soția nu știa de existența manuscrisului și, în general, nu se cunosc prea multe despre geneza acestei cărți, în afara unei date intermediare a lucrului la manuscris și a unei notițe care spunea: „depus la Editura Cartea Românească la 17 aprilie 1984“. De ce traducătorul nu i a spus propriei soții că scrie sau că terminase de scris un roman? Chiar fusese depus manuscrisul la editură? Și dacă da, de ce nu a fost publicat? De ce nu mai fusese interesat Emil Iordache să-și recupereze manuscrisul de la prietenul său și să încerce să-l publice după Revoluție? Își pierduse cu totul interesul și nu-l mai considera suficient de bun? Indiferent de răspunsurile la aceste întrebări, e straniu cum cineva scrie un roman și apoi îl abandonează la un prieten vreme de cîteva decenii fără să se întoarcă la el și fără să vorbească despre el cu nimeni niciodată. Dacă ar fi să găsesc o explicație, ar fi că-i era teamă ca la recitire să nu fie dezamăgit de ceea ce scrisese, asta dacă nu cumva Emil Iordache nu era de-a dreptul convins că romanul nu mai merită publicat, lăsînd cu bună-știință manuscrisul la mîna destinului, sperînd, eventual, că postumitatea îi va oferi minima rațiune a tipăririi. Aceste întrebări își au cu atît mai mult rostul cu cît romanul secret/abandonat a lui Emil Iordache merită citit.

Plasat la începutul anilor ’80 – „în plină Epocă de Aur“, după cum apare formulat pe copertă – romanul este o ­vignetă de mediu al unui tîrg (orășel, urbe, localitate) de provincie unde personajele principale sînt cadre didactice (cel mai probabil, autorul s-a inspirat din propria experiență de profesor de școală rurală). Intriga este banală și neînsemnată în sine: directorul încearcă să destituie o tînără educatoare exhibiționistă (care în timpul unui chef își arătase sînii de la geam) pentru a oferi postul fiicei responsabilului pieței. Dar acest episod inofensiv, mai degrabă amuzant decît nociv, nu face decît să pună în mișcare și să întrețină un întreg mecanism al corupției intituționale sau măcar al traficului de influență drapat în ipocrita morală comunistă. Aproape tot ce se întîmplă în plan secundar este mai interesant, cel puțin astăzi, ca imagine a vieții într-un orășel de provincie din perioada comunistă: felul în care absolvenții de studii superioare primeau repartiții nedorite și erau obligați să-și ducă viețile sub semnul temporarului și apăsați de frustrări; felul în care viața privată era chestionată instituțional și dezbătută la comun (de unde și sensul pragmatic al substantivului „comunism“); felul în care sexualitatea înaintea sau în afara căsătoriei afecta viețile și deturna carierelele (numai prin faptul că avortul apare ca o practică ilegală rezolvată pe ascuns și era de-ajuns ca romanul să nu treacă de cenzură); felul în care viața minorităților apărea ca o problemă imposibil de controlat de autoritățile comuniste (cum este cea a țiganilor ale căror fete minore abandonau școala pentru a se mărita – vezi și fragmentul de mai jos); felul în care existau lipsuri în comerț (la un moment dat cineva intră într-un restaurant unde nu există cafea) sau felul în care, spre exemplu, Casa de Cultură nu avea încălzire centrală, fapt care-i atrăsese supranumele Casa de Căldură.

Cum spuneam, în contextul de atunci toate aceste lucruri erau mai mult sau mai puțin inacceptabile pentru o operă de ficțiune. Tîrgul de provincie lipsit de idea­luri personale și profesionale oferă imaginea unei întregi țări. În orășelul fără nume, botezat doar cu majuscula S, viața e ternă, iar oamenii – mici, cu probleme mărunte, dar supradimensionate într un context social apăsător. Un banal director de școală pare să aibă o putere nejustificată, el se prevalează de o prezumție de importanță ridicolă în fond. Tînăra edu­catoare exhibiționistă, element cu po­tențial perturbator pentru ipocrita morală educațională, i se opune fățiș, devenind imaginea unei disidente locale voluptuoase, dorite în secret de toți.

Pîrtia e un roman cel puțin interesant și oricum bine scris. În plus, conține destule lucruri pe care cenzura comunistă le-ar fi găsit inacceptabile, iar dacă manuscrisul a fost cu adevărat depus la editură, nu e surprinzător că n-a fost publicat. Aproape totul este neconform cu morala și cu imaginea societății comuniste, deși pentru cititorul tînăr de astăzi astfel de detalii trec drept banale, oricum neobservabile din punct de vedere ideologic.

****

Emil IORDACHE
Pîrtia (fragment)

Dincolo de uzina electrică, aspectul îndestulător al străzii începuse să se degradeze; trotuarul era spart din loc în loc, semn că nu mai fusese refăcut de mult, gardurile erau mai mult din bețe de floarea-soarelui, iar casele se pitulau din ce în ce mai vizibil spre pămînt. Într-o curte văzu un cal mărunțel legat de o căruță țigănească și își spuse că de-acum încolo trebuie să fie mai atent: începea Cartierul Rufeni, cum îi spuneau în batjocură localnicii acestei margini de tîrg. Cartierul era locuit de țigani și aici trebuia căutat numărul 114, la care i se spusese că locuiește familia Ispir. Fusese trimis s o aducă la școală pe eleva Ispir Magdalena din clasa a IX-a, al cărei nefericit diriginte era el, Codreanu.

Clasa, aleasă pe sprînceană, era cea mai dificilă din toată școala: majoritatea copiilor proveneau din Cartierul Rufeni și manifestau bine cunoscutul interes al nomazilor pentru carte. Dacă n-ar fi fost dorința unanimă a profesorilor de a avea promovabilitate de sută la sută în școală, mai mult de jumătate din elevi ar fi trebuit exmatriculați pentru absențe nmotivate sau pentru nivelul lor precar de pregătire. Eleva Ispir Magdalena, de la începutul trimestrului al treilea dispăruse din oraș, apărînd abia acum, după o lună și jumătate.

Codreanu se întîlnise de cîteva ori cu taică-său, dar acesta nu putuse sau nu voise să-i spună despre fiică-sa: zicea doar că bănuiește că ar fi plecat cu vreun bărbat (cu un „handralău“, după cum se exprimase) și că bine a făcut, măcar de s-ar mărita mai repede, că el mai are șapte guri de hrănit. Cele șapte guri Ispir le hrănea trudind din greu cu acordeonul pe la nunți și cărînd toamna cu căruța tot ce putea fura de pe tarlalele din împrejurimi. Nici nu se putea pune problema unei amenzi: omul nu era angajat nicăieri și deci n-avea cu ce să plătească. Iar alte mijloace de constrîngere a unui părinte să-și trimită copiii la școală tovarășul Dulgherușu nu accepta...

În sfîrșit, Codeanu ajunse în fața unei porți pe stîlpul căreia era bătută în cuie o bucată de tablă cu numărul 114. În curte Codreanu îl recunoscu imediat pe stîlpul familiei. Nevăzînd nici un cîine, deschise poarta și intră.

– Bună ziua, zise el cu glas tare.

– Mulțămim, îi răspunse Ispir. Cu ce ocazie pe la noi, domn’ diriginte?

– Am auzit că ți s-a întors fata... Și am venit s-o chem la școală, a lipsit tot trimestrul și n-a dat nici o teză...

– Păi, fata noastră se mărită, îi comunică acesta marea bucurie a familiei.