Critica literară s-a degradat. Există critici de casă, cu agendă, care scriu numai despre scriitorii agreați de redacția sau de grupul lor de interese. Cînd o carte cade între două astfel de grupuri de interese, rezultatul e profund derutant. Exemplele sînt la îndemînă, nici nu are rost să le mai numim, știm cu toții care sînt găștile și taberele în viața literară de azi. Trist este că, din cauza unor astfel de sforării, critica literară a pierdut din autoritate“, spune cu amărăciune Bogdan Creţu într-un interviu recent acordat lui Robert Șerban și publicat pe www.banatul-azi.ro.

Pentru cine nu-l cunoaște și nu i-a citit volumele de exegeză critică, Bogdan Creţu (n. 1978) este critic şi istoric literar premiat și, printre altele, director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide“ din Iași şi profesor la Catedra de Literatură Română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza“ din Iaşi. Afirmația lui de mai sus, referitoare la critica literară așa-zis profesionistă, este, așadar, cu atît mai dură cu cît vine dinspre cineva care cunoaște și activează în mediul critic la nivel instituțional. „Uniunea Scriitorilor are o contribuție aparte la această stare, ceea ce explică și criza de autoritate (temporară, sper) a criticii literare“, mai spune criticul, care a demisionat anul trecut din USR. Cumva, a devenit de domeniul evidenței faptul că cei care au condus instituții/publicații literare în ultimul deceniu au reușit să instrumenteze literatura și cărțile, au „parcelat“ cîmpul literar anexîndu-și domenii de influență, au lansat atacuri de intimidare, au purtat războaie de uzură, au distribuit premii, distincții și finanțări celor fideli, nu celor merituoși, folosind recompense în bani și prestigiu pentru a-și consolida pozițiile, zonele de influență, puterea (iluzorie). Literatura a trecut de mult pe un plan secund, rămînînd doar un pretext pentru manevrele grupurilor de interese personale.

Vendetă și orgoliu personal“ s-ar putea intitula o analiză amănunțită a ceea ce s-a întîmplat în ultimele decenii, dar mai ales în ultimii ani, în cîmpul literar al generațiilor lansate înainte și imediat după Revoluție. De altfel, pare că, la nivel instituțional, literatura română traversează cel mai prost moment de după comunism: finanțări și premii acordate preferențial (fapt care a dus la pierderea cvasi-completă a prestigiului și a influenței de piață: cititorii nu mai dau doi bani pe o carte premiată la noi), lipsa unor publicații literare independente, lipsa unor rezidențe/burse de creație, lipsa unor politici care să dezvolte piața de carte… În acest moment, literatura se scrie și se vinde în ciuda instituțiilor. Noile generații de scriitori și piața de carte abia dacă mai mențin legături simbolice cu ceea ce odată eram obișnuiți să numim establishment literar; fiecare pare pe cont propriu.

„Puterea criticului slăbeşte treptat, influenţa lui e tot mai ştearsă în mediul în care se manifestă. Internetul a impus o democratizare o intervenţiei critice. Şi politicile corecte au făcut-o. Cum vezi viitorul criticii literare şi, implicit, al celor care o practică? Mai contează, mai intereseză pe cineva ce scrie/spune un critic literar?“, spune/întreabă Robert Șerban, iar Bogdan Crețu răspunde: „Nu cred în «democratizarea» intervenției critice. E simplu de ce: critica literară e o meserie în sine, un domeniu, ca atîtea altele, care pretinde pregătire specială, muncă și poate un tip aparte de talent. Și încă ceva, la fel de important: caracter. Nu oricine își dă cu părerea pe un blog despre o carte devine, numai prin asta, critic literar. Așa cum nu poți fi pianist sau dirijor din intuiție, nu poți fi nici scriitor numai din talent. Cu atît mai puțin critic literar. Confuzia poate să apară pentru că asistăm azi, prin Internet, prin rețelele de socializare, la o lăbărțare de necontrolat a spațiului public… Competența nu are legătură cu democrația. Nu oricine își dă cu părerea despre ceva se și pricepe. Dar: într-un mediu atît de haotic și lipsit de sistem cum este Internetul, aproape oricine își va găsi un public, mai restrîns sau mai extins, care să-l urmărească. Ce are a face critica literară cu asta? Ea este o parte esențială a literaturii, este, de fapt, sistemul imunitar al literaturii. Mediul ei de manifestare este cîmpul literar. În această convenție, pe care puțini o înțeleg, ea își face lucrarea.“

Sistemul imunitar al literaturii este slăbit din cauza criticii literare care n-a făcut față Internetului din mai multe motive: politizarea la nivel instituțional (după cum am spus mai sus), retragerea în mediul academic a unei întregi garnituri de critici de 40+, scăderea nivelului formator laolaltă cu lipsa de atractivitate din mediul publicistic (noile generații au produs extrem de puțini critici talentați sau dispuși să facă constant ori chiar pe termen lung critică de întîmpinare) și, ca o consecință a acestei lipse de voci critice noi și active, inaderența tot mai extinsă la mișcările literaturii de azi. „Critica literară contează enorm“, spune Bogdan Crețu, „orice scriitor este interesat de o receptare competentă, profesionistă.“ Adevărat (sau cel mai probabil adevărat), dar cine, unde și, mai ales, cu ce motivație să mai facă această receptare competentă în condițiile în care critica literară nu mai este o profesie? Critica a devenit mai mult un hobby, practicat acum pe Internet cu rezultate ridicole, de oricine e suficient pasionat de cărți sau cît de cît iluzionat de puterea actului critic.

Întrebat de Robert Șerban despre noile generații de scriitori și de cititori, Bogdan Crețu răspunde: „Criticii rămași în urmă cu lecturile sau cei fideli codurilor literare ale generației lor nu mai gustă literatura actuală. Greșesc profund atunci cînd nu își asumă lipsa de competență sau de lectură și o aruncă la coșul de gunoi în două fraze, pe necitite. E dificil să schițezi un portret al ultimei generații de scriitori. Și eu, încă nu bătrîn, mă simt un pic depășit. Prima caracteristică la care mă gîndesc este că, cel mai adesea, literatura nu mai vine din literatură, ci din tot felul de alte surse: din cinematografie, din rețelele de socializare, din «realitatea» nemetabolizată, din muzică, din tot felul de experiențe «epifanice», care contorsionează realitatea sau priza la ea, mult mai la îndemîna tinerilor de azi decît nouă, acum douăzeci de ani. Literatura nu mai are prejudecata de a fi sau încăpățînarea de a rămîne o artă. Cultivă literalitatea mult mai insistent decît literaturitatea (e și mai la îndemînă). Stilistic, s-a simplificat mult. În orice caz, prin educație, mulți dintre tinerii scriitori nu mai cred în estetic, poate nici nu îl mai pot identifica. Prin urmare, literatura lor are o miză direct existențială sau socială, ideologică, fără a-și mai pune problema înscrierii într-o tradiție discursivă strict literară.“

Descrierea este în bună măsură exactă, dar dacă așa stau lucrurile, atunci înseamnă că noile generații de cititori și de scriitori nici nu prea mai au nevoie de critica literară, de „receptarea competentă, profesionistă“. E foarte posibil ca, în această democratizare absolută a literaturii, noii scriitori să-și dorească nu un critic literar, ci un agent și un marke-ting bun care să-i ajute să fie citiți de masa cititorilor de pe Internet. Literatura pare că se scrie ca să fie citită acum, să și transmită mesajul imediat, nu să intre cîndva într-o istorie a literaturii. Dacă, așa cum spune și Bogdan Crețu, „literatura are o miză direct existențială sau socială, ideologică“, atunci ce nevoie mai are de receptare/exegeză/canonizare? Iar dacă, din masa enormă de literatură care se produce acum, cititorii vor să citească doar ce le place sau doar ce e la modă, ce nevoie mai au de cineva competent care să le spună și ce anume e bun?

„Are scrierea literaturii vreun scop?“, mai întreabă Robert Șerban. „Literatura ne face mai nesiguri pe noi înșine, deci mai toleranți“, răspunde frumos Bogdan Crețu, într-un moment al istoriei în care intoleranța de orice natură se manifestă zgomotos pe întreaga planetă.