■ Jeffrey Eugenides, Marele Experiment, traducere de Alexandra Coliban, Editura Polirom, 2018.

După trei romane de imens succes publicate însă la distanţă de aproape un deceniu unul de altul (ecranizatele Sinuciderea fecioarelor şi Intriga matrimonială, şi Middlesex, premiat cu Pulitzer, toate trei traduse la Polirom), Jeffrey Eugenides a revenit anul trecut cu o colecţie de zece povestiri scrise în perioada 1989-2017 şi, cu excepţia celor două inedite, publicate în reviste, în special în The New Yorker. Deşi scrise într-o perioadă atît de lungă, două fiind legate de romanele sale (una avînd ca protagonist un personaj din Intriga matrimonială, cealaltă fiind un episod desprins ca atare din monumentalul Middlesex), prozele sînt omogene stilistic, iar critica a detectat imediat marea lor temă: ratarea ca urmare a obsesiei banului (cronicarul de la The New York Times vorbind chiar de o „automutilare mentală“ cauzată de idealul îmbogăţirii), dar şi din cauza complicatelor relaţii de cuplu.

În povestirea „Văicăreţele“, cea care deschide volumul şi una dintre cele inedite, două vechi prietene („bătrîna cea tînără şi bătrîna cea bătrînă“) se regăsesc în situaţia de a fugi pentru ultima oară de-acasă. Cea mai bătrînă dintre ele, care deja dă semne de demenţă, a fost depusă de familie într-un azil modest, astfel că prietena ei mai tînără o răpeşte pentru a trăi cîteva luni împreună, ca pe vremuri, într-o casă izolată de zăpezi – o emoţionantă punere în abis a minţii în care viscolul demenţei imaculează mintea bătrînei. Nu e singura povestire care are în centru o prietenie. În „Grădini capricioase“, doi bărbaţi, unul văduv, celălalt părăsit, se regăsesc într-un moment nepotrivit pentru a-şi fi de ajutor unul altuia, pe cînd, în „Par avion“, o altă poveste despre dezastru şi prietenie, doi tineri ajung pe o insulă thailandeză, unde unul dintre ei, afectat de dizenterie, se încăpăţînează să creadă într-un leac tradiţional pentru ca, în cele din urmă, deshidratat şi subnutrit, să aibă parte de o iluminare care îl goleşte, la propriu, de orice legătură cu propriul corp şi cu starea materială a acestei lumi. Într-un volum în care majoritatea personajelor aleargă după bani, aceste povestiri despre căutarea, în cele din urmă, ratată a unei forme anume de spiritualitate dau o notă profund ironică întregului tablou al condiţiei umane (americane) ilustrată de Jeffrey Eugenides.

Cum se întîmplă şi în „Muzică timpurie“, poate cea mai tristă povestire din carte, în care un profesor pasionat de muzica veche primeşte de la soţia lui un clavicord ale cărui rate nu le poate plăti. În timp ce se ascunde de recuperatorul de credite, amărîtul de profesor continuă să cînte la clavicordul din vremea lui Bach ca şi cum în succesiunea de note atinse ar putea atinge mîntuirea. Şi aici, din nou, Eugenides îşi arată măiestria: „De fapt, situația lui nu era atît de diferită de‑a altora. Doar că el ajunsese la capătul drumului un pic mai devreme. Tot așa era și pentru vedetele rock și pentru muzicienii de jazz, pentru romancieri și poeți (sigur pentru poeți); tot așa era și pentru directorii de firme, pentru biologi, programatori, contabili, florari. Artiști sau nu, universitari sau nu, chiar și pentru soţia lui și omul de la firma de recuperări: nu conta. Nimeni nu știa cum sunase muzica originală. Nu puteai decît să presupui, din datele avute, și să speri că te apropii. Nu exista vreun acordaj incontestabil sau vreo schemă scrisă de mînă pentru compozițiile pe care le interpretai, iar viza de care aveai nevoie ca să vezi claviatura Maestrului îți era întotdeauna refuzată. Uneori ți se părea că auzi muzica, mai ales în tinerețe, iar apoi îți petreceai restul vieții încercînd s‑o reproduci. Viața tuturor era muzică timpurie.“

În celelalte scenarii ale ratării, o femeie ajunsă singură la 40 de ani dă o petrecere de inseminare (vezi şi fragmentul de mai jos) în urma căreia se va autofertiliza cu sperma unui bărbat străin ales datorită „aurei“ sale (acesta fiind şi titlul povestirii, de asemenea ecranizată şi dezvoltată într-o comedie bună sub titlul The Switch); un bărbat îşi seduce bona, iar soţia lui obţine un ordin de restricţie, astfel că ajunge să-şi spioneze propria familie ascuns în tufişurile din propria grădină; un întreprinzător ajuns la vîrsta pensionării continuă să investească fără succes în moteluri dărăpănate; un editor şi un contabil creează imprudent o tipografie-fantomă pentru a delapida editura unui magnat; un profesor de fizică este sedus (şi, deşi nevinovat, chemat în instanţă) de o studentă de origine indiană al cărei plan era să-şi însceneze dezvirginarea pentru a evita o căsătorie aranjată – aceasta din urmă fiind şi o ilustrare a felului în care, sub pălăria fenomenului #metoo, încap de asemenea multe abuzuri.

Zece povestiri brici, scrise impecabil (şi traduse pe măsură de Alexandra Coliban, recent premiată de Uniunea Scriitorilor pentru turul de forţă din Contraviaţa lui Philip Roth, Polirom, 2017) – o privire care ajunge cu graţie şi, mai ales, cu umor în miezul lucrurilor.

***

Jeffrey EUGENIDES

Marele Experiment

(fragment)

„După treizeci și cinci de ani“, scria în revistă, „femeile încep să aibă dificultăți cînd doresc să rămînă însărcinate.“ Tomasinei nu‑i venea să creadă. Exact cînd mintea apucase pe calea cea bună, începuse corpul s‑o ia razna. Natura nu dădea două parale pe nivelul ei de maturitate. Natura voia ca ea să se fi măritat cu iubitul din facultate. De fapt, din punct de vedere strict reproductiv, natura ar fi preferat ca ea să se fi măritat cu iubitul din liceu.

Văzîndu‑şi de viață, Tomasina nu observase că ovulele ei se duceau pe apa sîmbetei, lună de lună. Acum îşi dădea seama de toate. În timp ce ea făcea voluntariat în facultate, pereții ei uterini se subțiau. În timp ce ea își lua licența în jurnalism, ovarele ei își diminuau producția de estrogen. Şi în timp ce ea se culca cu cîți bărbați avea chef, trompele ei uterine începeau să se îngusteze, să se înfunde. La douăzeci și ceva de ani. Acea perioadă extinsă a copilăriei americane. Perioada în care, cu studiile terminate și un loc de muncă, în sfîrșit putea și ea să se distreze puțin. Tomasina avusese o dată cinci orgasme cu un șofer de taxi pe nume Ignacio Veranes, în timp ce era parcat pe Gansevoort Street. Avea un penis strîmb, în stil european, și mirosea a ulei de motor. Tomasina avea douăzeci și cinci de ani pe atunci. N‑ar mai fi repetat experiența, dar se bucura că o făcuse atunci. Ca să nu aibă regrete. Însă, eliminînd unele regrete, nu faci decît să dai naștere altora. N‑avea decît douăzeci şi ceva de ani pe atunci. Își făcuse de cap, atîta tot. Dar din douăzeci şi ceva făcuse treizeci, încă două relații eșuate și ajunsese la treizeci și cinci, iar într‑o zi te pomenești că pui mîna pe o revistă și citești: „După treizeci și cinci de ani, fertilitatea femeii începe să scadă. Cu fiecare an, procentul de avorturi și defecte congenitale crește“.

S‑a gîndit la ei, la copiii pe care nu‑i făcuse. Erau înșirați la geamurile unui autobuz școlar fantomatic, cu feţele lipite de sticlă, cu ochii mari, cu genele umede. Se uitau afară, strigînd: „Înțelegem. Nu era momentul. Înțelegem. Chiar înțelegem“. Autobuzul a plecat hurducîndu‑se și l‑a văzut pe șofer. A ridicat o mînă osoasă spre schimbătorul de viteze, întorcîndu‑se spre Tomasina cu un zîmbet larg.

În revistă mai scria că avorturile se produceau tot timpul, chiar și fără ca femeia să observe. Blastule minuscule se frecau de pereții uterini și, nereuşind să se prindă, se prăbușeau prin țevăraie: cea umană și apoi cealaltă. Poate că supraviețuiau în vasul de toaletă preț de cîteva secunde, ca niște peștișori. Nu știa. Dar după trei avorturi, o sarcină pierdută oficial și cine mai știe cîte neoficial, autobuzul școlar al Tomasinei era plin. Cînd se trezea noaptea, îl vedea îndepărtîndu‑se încet de bordură și auzea larma copiilor înghesuiți pe scaune, țipetele acelea la limita imperceptibilă între rîs și plîns.