Alexandru Philippide, Căutătorul, 42 de poeme alese şi rostite la Radio între 1966-1978, dublu CD-carte, cuvînt înainte de Mircea Cărtărescu, ilustraţii de Tudor Jebeleanu, Editura Casa Radio, 2015.

„Biblioteca de poezie românească“ iniţiată acum cîţiva ani buni de Editura Casa Radio este, vorba clişeului, o comoară. Dacă e să ne referim fie şi numai la clasicii interbelicului, în seria „Colecţionarul de voci“ au apărut CD-cărţi (textele citite sînt reproduse şi sub formă de carte cu note bio-bibliografice şi ilustraţii), unele ajunse chiar şi la a treia ediţie, cu Ion Barbu, G. Bacovia, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Minulescu şi Emil Botta citindu-şi propriile poeme.
 
Cele două CD-uri cu Alexandru Philippide se adaugă astfel unei serii deja uluitoare, chiar dacă, aşa cum scrie Mircea Cărtărescu în „Cuvîntul înainte“, vorbim de un poet uitat astăzi: „Cronologic, Philippide e un poet interbelic. Debutul său s-a produs în anii ’20, cam între debutul lui Blaga şi cel al lui Arghezi. Asemeni lui Bacovia, a publicat extrem de rar şi de puţin, cam cîte un volum de versuri pe deceniu… O antologie nici măcar severă ar putea păstra din cele patru volume de versuri ale sale (Aur sterp, 1922; Stînci fulgerate, 1930; Visuri în vuietul vremii, 1939 şi Monolog în Babilon, 1967) douăzeci pînă la treizeci de poezii reprezentative.“ Probabil toate aceste poezii reprezentative se află pe aceste două CD-uri, însumînd aproape o oră şi jumătate de lectură la microfon, unde Alexandru Philippide (1900-1979) citeşte versuri din toate cele patru volume ale sale, plus cîteva traduceri din Baude­laire şi Rilke. Ca şi în cazul celorlalte CD-uri ale seriei, vocea uşor cîntată a lui Alexandru Philippide e în acord cu versurile sale nostalgice, clasicizante, culte. Spune foarte bine Mircea Cărtărescu că pe urmele paseistului Philippide au mers ulterior poeţii Cercului literar de la Sibiu şi, mai ales, Şt. Aug. Doinaş (prezent şi acesta pe o CD-carte: Trandafirul negru, 2012). 
 
„În tot ce-a scris mai bun, Philippide are melancolia anticariatelor, a bric-à-brac-urilor magazinelor de antichităţi, paradoxala modernitate a paseistului Giorgio de Chirico. E o lume care, în virtutea faptului că-i dispărută, că e construită din clişee clasice şi romantice, că e în întregime livrescă, are ceva spectral şi cîteodată sfîşietor… Poet mare? Fără‑ndoială că nu. Poet adevărat? Da, în cîteva poeme de o ciudată atemporalitate. Dar nenumăraţi poeţi adevăraţi au căzut pradă uitării. Acum treizeci de ani, Emil Botta era văzut ca un mare poet. Azi e la fel de obscur ca şi Philippide“, mai scrie Mircea Cărtărescu. Despre Emil Botta, a cărui voce apare pe CD-cartea Noapte din Andersen (2011), Bogdan-Alexandru Stănescu spunea: „Foarte puţini ştiu că numele lui Emil Botta poate figura fără nici o ruşine sau compromis din partea clasificatorului printre, aşa cum s-a mai spus, cei trei mari B ai poeziei române (adică alături de Blaga, Barbu şi Bacovia), că proza sa inclasificabilă nu este deloc inferioară atît de mult lăudatului şi relativ recent redescoperitului Blecher sau că articolele sale de critică cinematografică reprezintă operă de pionierat în domeniu.“ Un lucru e însă cert: oricît de puţin din opera acestor poeţi şi-ar mai păstra azi relevanţa culturală, vocile lor, adevăratele lor voci, vor rămîne imprimate pentru totdeauna, iar mie asta mi se pare un fel de miracol.
 
Mircea Cărtărescu citeşte Levantul, 5 CD-uri, Editura Humanitas Multimedia, 2015.
 
Şi pentru că am vorbit deja despre poezie şi despre Mircea Cărtărescu, tot un fel de miracol este şi faptul că scriitorul a citit integral monumentalul său poem Levantul, retipărit acum trei ani de Humanitas într-o ediţie anastatică şi tradus anul trecut în franceză de scriitorul Nicolas Cavaillès (a cărui nuvelă, Viaţa Domnului Leguat, apropo, premiată cu Goncourt, a fost la rîndu-i tradusă anul trecut de Emanoil Marcu la Humanitas). Măcar în paranteză trebuie spus, pentru a lega şi mai bine lucrurile, că pentru Mircea Cărtărescu lectura din propria poezie nu e o experienţă nouă: în 2005 apărea, în chiar seria „Colecţionarul de voci“ a editurii Casa Radio, audiobook-ul Poeme în garanţie. 
 
2015 a fost oricum un an al proiectelor monumentale pentru Mircea Cărtărescu: după ediţia integrală a Poeziei sale – toate cele şase volume de versuri însumînd 775 de pagini, la sfîrşitul anului i-a apărut şi Solenoid, romanul de 840 de pagini. Aşa că cele 5 ore şi 36 de minute în care a citit Levantul la microfon au fost un gest în firea lucrurilor.
 
Cristian Teodorescu, Proză la microfon, pagini alese şi citite de autor, Editura Casa Radio, 2015.
 
Florin Iaru, 18+, povestiri alese şi citite de autor, Editura Casa Radio, 2015.
 
Şi ca să rămînem tot în familia generaţiei optzeciste şi a editurilor, a singurelor două edituri care scot audiobook-uri la noi, trecem de la seria CD-cărţilor „Colecţionarul de voci“, dedicată scriitorilor de altădată, la seria doar cu CD-uri „Lecturi pe întuneric“, dedicată în parte scriitorilor contemporani (chiar dacă în cazul unor audiobook-uri precum cele din 2011 cu Mircea Nedelciu şi Mircea Horia Simionescu, autorii nu mai sînt cu noi) sau lecturilor intersectate (Andrei Pippidi citind din Iorga, Sadoveanu citind din Eminescu, spre exemplu).
 
Dedicat cu totul în ultimii ani prozei scurte, Florin Iaru scrie în booklet-ul CD-ului că a publicat prima proză foarte scurtă în 1971, în revista Amfiteatru, cînd nici prin cap nu-i trecea că va scrie povestiri: „Destinul meu era împletit cu funii groase, funii de mătase de catargul poeziei. De-a lungul timpului, aveam să mai comit texte, aveam să mai visez un roman (îl visez şi acum, ca pe un tărîm îndepărtat, de pe lumea cealaltă), dar nu mi-am imaginat niciodată că urma să scriu două (aproape trei) volume de povestiri scurte. Lucrurile s-au petrecut pe neaşteptate, în urma unei comenzi, venite de la o revistă săptămînală. Pentru prima dată mi-am pus cu adevărat problema compoziţiei, a duratei şi a centrului de interes.“ Problema duratei şi-a pus-o Florin Iaru şi cînd a trebuit să citească cele 18 povestiri pentru acest CD gîndit ca un album muzical, căci fiecare povestire durează între două şi patru minute; doar ultima, cea deocheată care impune şi titlul CD-ului: 18+, fiind ceva mai lungă. Majoritatea prozelor au fost alese din volumul Povestiri cu final schimbat (ART, 2013), cîteva sînt însă inedite.
 
De cealaltă parte, Cristian Teodorescu citeşte şase povestiri din Medgidia, oraşul de apoi (Cartea Românească, 2009) şi trei fragmente din romanul Şoseaua Virtuţii. Cartea cîinelui (Cartea Românească, 2015). Ca şi în cazul cărţii lui Florin Iaru, şi acestea au fost recenzate de mine aici la vremea apariţiei lor, aşa că nu am nimic de adăugat despre calitatea literară a textelor şi mă limitez doar la a‑mi afirma, pe de o parte, plăcerea cu care îi ascult pe aceşti scriitori citindu-şi singuri prozele şi, pe de altă parte, speranţa că astfel de CD-uri vor cîştiga tot mai mulţi fani. 
 
Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.