● Katherine Verdery, Viaţa mea ca spioană, Editura Vremea, Bucureşti, 2018, 416 pagini şi 16 pagini cu ilustraţii. 

Nu i-am înţeles niciodată uşor pe cei ce nu voiau să îşi vadă dosarul de Securitate şi pe cei ce şi-l publicau. Primii spun că nu doresc să rişte să îşi vadă buni prieteni sau rude în postura de turnători. De parcă ai putea face să nu existe ceva la care nu te uiţi. Ceilalţi se lansează într-un complicat proces de explicitare publică a unei diformităţi funciare care e dosarul de Securitate. E ca şi cum ai încerca să publici un manuscris prost scris, înţeles (aproape) numai de tine, făcînd eforturi imense de tălmăcire dintr-o limbă agramată din naştere. Am simplificat puţin argumentaţia pentru ambele situaţii. Dacă elaborez, mă tem să nu ajung într-o postură mai polemică decît intenţionez.

Cert e că volumele despre „dosarul meu de Securitate“ sînt destule. Unele caută să demonstreze ceva, altele să obiectiveze relaţia cu Securitatea şi Securitatea însăşi, altele sînt pretexte pentru o tentativă de autobiografie. Pot fi menţionaţi autori precum Timothy Garton Ash (cu dosar STASI), Gabriel Andreescu, Stelian Tănase, Neculai Constantin Munteanu, Dorin Tudoran, Gabriel Liiceanu. Recent, pe lista care desigur poate continua a intrat şi Katherine Verdery, o antropoloagă americană care a făcut mai multe stadii de cercetare academică în România comunistă, începînd cu 1973 şi pînă aproape de 1990.

La prima vedere, se pune întrebarea: cum adică, o americancă, reprezentantă a capitalismului reacţionar, să fie lăsată să studieze liber în lagărul în care se construieşte socialismul, laboratorul secret unde se caută sau poate chiar deja se aplică reţeta fericirii omenirii? Ei bine, a fost posibil, ba chiar Katherine Verdery nu a fost singura care a obţinut aşa o viză rară, ca ea fiind mai mulţi cercetători cu burse de studiu, precum Ken Jowitt, Dennis Deletant sau Claude Karnoouh, în total peste douăzeci de tineri aflați atunci la începutul carierei. Mulţi au fost apoi autorii unor lucrări considerate de referinţă pentru perioada comunistă a României, aşa cum şcolii de istorie autohtone i-a venit, după 1990, foarte greu să o facă. Cu toţii însă au putut intra în ţară începînd cu anii ‘70 în cadrul unor schimburi ştiinţifice şi culturale interesate ale conducerii Republicii Socialiste România. Plus că schimburile au avut şi un rol de ilustrare a deschiderii regimului Ceauşescu, care poza în rebelul clasei în cadrul blocului sovietic sau, mai apoi, dorea tratamente preferenţiale occidentale, precum „clauza naţiunii celei mai favorizate“.

Nimeni nu cred că îşi închipuie că lui Verdery & co. nu li s-au deschis instantaneu dosare de Securitate, imediat ce au călcat pe pămînt românesc. Nu cred, de asemenea, că cineva îşi poate imagina că dintr-o carte despre Securitate lipseşte anecdotica prostiei şi a stereotipiilor securiste, deşi în cartea antropoloagei americane sînt şi exemple contrare, cum ar fi cel în care, la un moment dat, nu mai e văzută drept spioană. Sînt aici şi amănunte biografice de domeniul intimităţii asupra cărora nu m-am putut decide dacă sînt sau nu necesare într-o carte despre dosarul de Securitate. Dar un capitol care mi s-a părut semnificativ în Viaţa mea ca spioană a fost cel în care autoarea a surprins un soi de convergenţă de atitudine între intelectuali şi securişti. Şi la unii, şi la alţii, anii ’80 păreau să marcheze o intensificare a sentimentului naţionalist care a ajuns să o descumpănească pe cercetătoarea din America.

Pe scurt, prin ’83-’84, cînd strînsese deja ceva material, Katherine Verdery a ales să îşi deschidă o lucrare despre cercetările ei din România cu un banc în care un german, un ungur şi un român ajung la Ierusalim ca să aducă acasă trupul lui Iisus. Ungurul vrea să tabere peste gărzi şi să îl ia cu forţa, neamţul calculează riscul şi nu e deloc încîntat, iar românul propune să aştepte noaptea ca să-l fure. Ea l-a găsit reprezentativ pentru lucrare, dar pe aproape toţi cunoscuţii şi colaboratorii ei bancul nu i-a amuzat. Iar Securitatea a pornit o campanie de influenţare, prin anturajul cercetătoarei, pentru a o convinge ca prin ceea ce scrie să prezinte pozitiv România în străinătate. Sensibilitatea naţionalistă de atunci e uşor intrigantă azi, cînd mulţi, inclusiv românii, se plîng de cît de hoţi sînt românii. La distanță de 30-40 de ani, percepția e aceeași, că românii fură din orice poziție și, iată, şi indiferent de regim, numai că înainte evidențierea ei irita, acum e subiect de bășcălie, ironii, autoironii. Un distins profesor şi mentor îi spunea pe atunci lui Verdery: „E frumos că americanii vin aici să ne cunoască, dar trebuie numai să ţină minte că ne găsesc într-o perioadă de disoluţie. Dacă oamenii trăiesc din furt, este ceva conjunctural“. Şi atunci se poate exclama: cît poate să ţină, domnule, o perioadă de disoluţie?! 

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.