Simona SORA | biograffiti

Ce-ar fi fost dacă n-ar fi fost?

Dac-aş fi ajuns, pînă de curînd, în Cuba, aş fi regăsit, fără îndoială, măcar o parte din lumea lui Cabrera Infante. Pentru mine, Havana era aceea din Habana para un infante difunto, o geografie fantasmatică şi melancolică reconstituită de scriitorul meu cubanez preferat, în exilul său londonez. Cu Cuba continuă a tandemului Bumbuţ-Stancu, am făcut pasul spre realitatea unei zone mai ample decît capitala aceea unică, spre un colaj multicolor şi cu totul improbabil de tropice triste şi comunism dezolant. Un salt din literatură, aşadar, pentru a ateriza în supraliterarul unei lumi izolate, colorate butaforic, dar care – printr-un mecanism necunoscut altora – supravieţuieşte, se mişcă, evoluează imprevizibil. Cuba continuă este o Cubă fără sfîrşit, fotografiată neliniştitor de Bumbuţ şi (de)scrisă cu acribie şi talent de Elena Stancu, dar şi o ţară care se schimbă (care continuă ca un film serial) sub privirile necomplezente ale celor doi, evoluează de la un an la altul, rămînînd însă la fel de insolită.

Acest insolit nostalgic este, de altfel, principalul efect al fotoreportajului cu totul special din această carte-album. O lume exotică, mult prea vie pentru încremenirea ei semicentenară, este descrisă/fotografiată de pe poziţiile unor vechi cunoscători ai ei, unii care, în altă viaţă, sau poate prin gene recesive, au mai fost acolo. Căci atît Cosmin Bumbuţ (care vede, cum ştim din extraordinarele sale fotografii, cu un „ochi narativ“), cît şi Elena Stancu (care scrie cu „ochiul poliedric“ al reporterului de clasă) au mai fost acolo, cu mult înainte ca o călătorie în partea cealaltă a lumii să fie, practic, posibilă. Oricît de surprinzătoare este pentru ei acea lume insulară şi veselă, suprapunerea butaforiei comuniste – cu blocuri cenuşii, lozinci pictate naiv, pancarte, comitete, discursuri televizate, sărăcie, interdicţii ideologice – peste o natură luxuriantă este şi neliniştitoare. Şi oricît de mult încearcă cei doi să se situeze în afara ei – pentru a o reflecta cît mai clar –, ei ajung (la a nu ştiu cîta călătorie) să facă parte din această lume, să fie acolo într-un fel acasă, chiar dacă intervenţia lor (trimiţînd la „gurile Paradisului“ nu doar lucruri necesare supravieţuirii) a modificat-o oarecum.

„Privirea monografică asupra cubanezilor“, despre care vorbeşte Mircea Vasilescu în introducere, este implicit şi o privire asupra lor înşişi – iar ce văd şi scriu, în feluri diferite, cei doi e şi o poveste despre sine –, o poveste cu final încă deschis, care răspunde la mai multe întrebări: Ce-ar fi fost dacă n-ar fi fost (revoluţia)? Ce-ai putea păţi cînd te întorci în propriul trecut netrăit pînă la capăt? Cum va arăta „la isla bonita“ peste 20 de ani? Dar România?

O întîmplare halucinantă şi plină de acel umor negru pe care îl mai avem (mulţi) încă în sînge e cea din fragmentul „Mic dejun fără cafea“, în care e povestită o sechestrare voioasă în zori, cu o miză derizorie: „Auzim semnalul de pornire a trenului. Alergăm spre ieşire. În faţa noastră atîrnă un lacăt uriaş. Într-o fracţiune de secundă înţelegem că barmanul nu a fost să discute cu mecanicul, ci a mers să încuie poarta. Izbim disperaţi şi ne trec prin minte toate soluţiile posibile. Gardul are însă peste doi metri, aşa că nu avem cum să-l sărim. «¡Abre la puerta!», răcnim. Omuleţul pare că nu înţelege ce vrem. Mecanicul a oprit şi ne strigă să ne grăbim. Femeia cu haine lălîi vine într-un final cu un mănunchi de chei. În spatele ei, omuleţul nervos ne face semn să ne ducem unde-om şti. Alergăm pînă la tren. Pasagerii ne întind mîinile şi ne ajută să urcăm. Trenul porneşte tîrşîit şi se clatină bătrîneşte pe şine“.

Cuba comunistă – sub un comunism care pare, văzut din afară, pitoresc şi vesel, dar care inevitabil ne aminteşte sutele de aberaţii devenite între timp legende urbane – e o lume a paradoxurilor greu digerabile pentru un outsider, dar care la faţa locului s-au transformat în adevărate reţete (şi reţele) de supravieţuire. Ca în ultima secvenţă din Underground-ul lui Kusturica, Cuba libre y feliz – cu paladares şi casas particulares, cu toaletele sale în care muşteriii primesc fîşii din ziarul oficial, cu fotograful care a repetat o nuntă, pe banii lui, pentru că nu i-au ieşit pozele, cu sexul liber şi chitările pentru care nu se mai fabrică corzi – se îndepărtează, cu pitorescul ei vetust cu tot, de lumea reală. Frumoasa carte-album a celor doi români n-a făcut decît să arunce înspre ea una dintre ultimele punţi posibile.


0 comentarii 1475 vizualizări
Aparut in Dilema veche, nr. 445, 23-29 august 2012

Adăugaţi comentariu

Pentru a putea adăuga un comentariu trebuie să vă conectaţi. Dacă nu aveţi înca un cont, îl puteţi crea acum. În comentariile dumneavoastră vă rugăm să folosiţi un limbaj civilizat.

CONECTARE    CREAŢI-VĂ CONT

PUBLICITATE

 

Cristina COMANDAŞU

Extraordinarul Daniel Barenboim

Extraordinarul Daniel Barenboim

Din fericire, am avut ocazia să-l vedem de mai multe ori la București pe extraordinarul pianist și dirijor Daniel Barenboim; la 73 ani, Daniel Barenboim pare neobosit și veșnic tînăr – proiectele sînt multe și împlinirile pe măsură. 

citiţi

Cu ochii-n 3,14

● „Teneși, diverse culori, la prețuri incredibile“ – mă îmbie un anunț publicitar. Nu pot să spun decît că sportul alb, oricît de colorat ar fi, se numește tenis. Iar încălțările, oricît de ieftine, se numesc teniși. (M. M.)

● Din discuţiile aberante din viaţa de toate zilele. O doamnă mi-a povestit cum vecinul ei îi ţinea socoteala de cîte ori trăgea apa de la WC noaptea; o alta – cum n‑a plecat ea să lucreze un timp în străinătate pentru că n‑au lăsat-o băieţii ei, care au în jur de 30 de ani, pentru că n-ar mai fi avut cine să le gătească. (I. P.)

citiţi

Soluţie implementată de Tremend
SATI