Emil Brumaru, Amintiri din rai, cu ilustrații de Răzvan Luscov, Editura Humanitas, 2016.

„Mă mir mereu cum poeții / Pot scrie în timpul vieții! / După ce mor e altceva, / Au liniște, poate scrie oricine ce vrea! / Nu i presează, nu-i tulbură nimeni / La suflet, la minte, la inemi, / Nu-s enervați de facturi, de-ntreținere, / De femeile coapte sau de alea prea tinere, / Tot să fii mort! / Veșnicia-i cel mai complet sport! / Îți dezvoltă ideile, celulele, viermii / Și-n frigul sub zero al iernii…“ („Uimire“)

Emil Brumaru a împlinit, în chiar prima zi a acestui an, vîrsta de 78 de ani. Scrie poezii de peste jumătate de secol (a debutat în revista Luceafărul în 1967), a publicat cîteva zeci de cărți de poezie și proză poetică, și se numără printre cei cîțiva seniori ai poeziei românești, astfel că fiecare nouă carte cu semnătura lui este, în același timp, un cadou, o sărbătoare și un fel de miracol. Spun asta pentru că, uneori, am impresia că nu prețuim suficient norocul de a citi, și după cincizeci de ani, poezia unui mare poet. („Cum poeții pot scrie [atît] în timpul vieții!“)

Unii ar spune că acum se scrie poezie altfel și că astfel de poeți scriu aceeași poezie. Dar aceste adevăruri nu se exclud și e foarte bine că lucrurile stau astfel în marea ecuație a creației. Înainte de a pretinde originalitate perpetuă unui artist vechi (ceea ce am numit undeva tirania reînnoirii/reinventării constante și la aceeași valoare), trebuie să ne gîndim dacă nu cumva originalitatea unui artist se consolidează în timp, tocmai (sau și) prin aprofundare și reluare; dacă nu cumva abia evidența originalității reușește să împrospăteze și chiar să inventeze tradiția (mă gîndesc, firește, la celebrul eseu al lui Borges despre precursorii lui Kafka). O catedrală este repetiția armonioasă a unor stiluri, modele, structuri. Iar un univers este manifestarea după aceleași legi a unor elemente de aceeași natură. Ei bine, Emil Brumaru este un poet care, în această jumătate de secol, a ridicat o splendidă catedrală (goticul domestic, umil, luminos) și a creat un univers uluitor (cu dimensiuni paralele, găuri ludice, căi lactee interioare și bosoni lirici).

Dacă în precedenta sa carte de poezie, Rezervaţia de îngeri (Humanitas, 2013), puteam bănui că printre cele o sută și ceva de poeme se numărau și unele mai vechi, de data aceasta e vorba de 55 de poeme ine-dite (însoțite de frumoasele ilustrații în tuș și acuarelă ale lui Răzvan Luscov) unde întîlnim acelaşi mix de candoare şi erotism, nostalgie şi dorinţă, plăcere şi credinţă, rafinament şi instinct. Găsim aici toate formele poeziei deopotrivă minore, populare, savante și religioase: cîntece, scrisori, elegii, elogii, ode, imnuri, sonete, psalmi, rugăciuni sau testamente. Acesta este și secretul la vedere al artei lui Emil Brumaru care-și permite să fie, cu multă grație, deopotrivă delicat și spurcat („fluturi“ & „buci“ în același poem), ludic și tragic, impur și eteric, omenesc și mistic („orgasm“ și „Domnul, milosul“ în același poem), retro și – iată, apropo de originalitate! – digital (un poem se intitulează: „De pe un hard disk vechi“, reușind să introducă, pentru prima dată în poezia sa și probabil în Poezie, nostalgia față de tehnologia digitală vetustă).

La Emil Brumaru, misticul şi eroticul se suprapun în așa fel încît plăcerea și rușinea, erezia şi rugăciunea, omenescul şi angelicul devin inseparabile, împrumutîndu-și reciproc atributele. Numai Emil Brumaru poate proslăvi într-un sonet desfrîul carnal în toate pozițiile și ipostazele (excesul, perversiunea și adulterul, tot atîtea antidoturi al efemerităţii), pentru ca în rugăciunea următoare să se roage Fecioarei Maria pentru a putea „îndura puritatea“ sau să-l invoce pe Iisus pentru a-i destăinui în ultima clipă a vieții „ceva ce niciodată nu s-a mai spus“.

Poate chiar mai mult decît în precedenta carte, remarc umorul. „Constatare de cowboy“, spre exemplu, este o suită de înțelepciuni haioase ca un epitaf de la Săpînța („Vine moartea cu lassoul / Și ne n-hață libidoul“), „Zacuscă din hribi“ este un pornoșag liric de gospodărie (la nici un alt poet nu vom întîlni o mai voluptuoasă asociere între mîncare și sex), iar „Poem de amor“, o fantezie mecanomorfă din seria „dulapului îndrăgostit“.

Limbajul este, firește, una dintre marile calități ale poeziei lui Emil Brumaru, un poet pe cît de ludic, pe atît de savant și dexter: inventează și folosește cuvinte din toate fondurile limbii (vă las pe voi să căutați în dicționare cuvinte precum „nimfinime“ sau „tiriflic“, căci seria derivatelor „pupeuri/pupoaice/pupane/pupeice/pupandre/pupoase/pupele/pupoaie/pupiste“ n-o veți găsi cu siguranță), reușește rime care surprind imaginația fonetică sau construiește poeme pornind de la numele plantelor din dicționar („sudoarea calului puturos“, „rujămbujă“, „sora fragilor“, „sarea caprei“, „șale de cîmp“, „țîța fiului“, „urzică surdă“, „sudoarea laptelui“, „umbra furnicii“ etc.).

Însă dincolo de ludicul și gratuitul tutelare, s-au remarcat și discutat poate prea puțin profunzimile (poemul de mai jos este o ars poetica deopotrivă semiotică și mistică), metafizicul și tragismul acestei poezii atît de stupid catalogate „minoră“ de mai toată critica literară postbelică. Între Emil Brumaru, Ion Mureșan sau regretații Petre Stoica și M. Ivănescu, ca să mă opresc doar la acest careu de poeți contemporani pe care-i admir în mod deosebit, nu există decît diferențe de imaginar, registru și limbaj – temele sînt aceleași: singurătatea, dragostea, viciul, frica, timpul, moartea, toate profund filozofice. Seria de patru psalmi care dau titlul cărții este o splendoare a decantării în grațios, delicat și fragil a tuturor acestor teme grave. Nu mai spun de însuși începutul cărții, care aruncă cîteva întrebări pe cît de simple, pe atît de inedite în formulare și tulburătoare în semnificație: „Cum ne ducem, Doamne?“ sau „Unde murim?“.

Amintiri din rai este o minunată carte de poezie a unuia dintre cei foarte puțini cu adevărat mari pe care-i avem. Oare copiilor, cărora li se predă în școli poezie românească după manuale de literatură, li s-a vorbit despre acest mare poet în viață?

***

Emil BRUMARU
Cana 

Am încercat toată viața să scriu o cană. O, nu despre cană, ci O CANĂ! M-au fascinat îndeosebi cele de lut, zmălțuite savant și zvăpăiat, încăpătoare, adevărate cetăți medievale, cu toarta tandră, trubadurescă, turnuri cu buze groase, sclipinde în lumina albă, galbenă, sîngerie, rigori de glorie împotriva năvălirii fluturilor, edificii trainice, înfiorate dulce în temeliile apăsînd miezul pămîntului, abia reușind a fi ridicate de mîinile leșinate pe marginea fotoliilor serbede către gîtlejul veșnic înnămolit de limbă. Am bîntuit (mintea-mi era bălțată de iluzii, zbîrnîită de titireze dințate!) talciocuri tolănite impudic, am cotropot minuțios, în goana lentă a melcilor, iarmaroace, am borfăit fanatic bîlciuri și tarabe nomade. Banalele magazine de obiecte casnice mi s-au părut nedemne de orgoliul meu de înger. Speranța nu mi-a fost abătută de nimic. Nici măcar de avertismentul sever al bolii, de dezastrul dragostei, de umilințele slujbelor abrutizante. Într-o dimineață de august, exasperat de neșansă, destrămat nerv cu nerv de rușine, mi-am răvășit pe podelele camerei manuscrisele clocite în lăzi de carton și-n geamantane fără mîner. O foaie pătrată, liniată feroce, mi-a pupat răutăcios presimțirea. Transcriu. Pur și simplu și în vis: «Din dulapuri adînci, nări moi ne pîndesc, ne miros. Noi sîntem stăpînii lor albi, oamenii mari de mătasă. Nesfîrșită-i răbdarea și chinul de-a ajunge la guri lucitoare prin aerul rupt de fecioare mult mai subțiri decît spinul.» Niște căni, îmi zic. Dar CANA?

(din volumul Amintiri din rai)