● Serhii Plokhy, Porțile Europei. O istorie a Ucrainei, Editura Trei, Bucureşti, 2018. 

„Europa este o componentă importantă a istoriei noastre, la fel cum şi noi sîntem parte a istoriei europene. Situată la extremitatea vestică a stepei eurasiatice, ţara noastră a slujit drept poartă către Europa cîteva secole la rînd. (…) Pe parcursul secolelor, ea a fost şi loc de întîlnire, şi cîmp de luptă pentru diverse imperii, de la cel Roman la cel Otoman, de la cel al Habsburgilor la cel al Romanovilor.“ „Pavăza creştinătăţii“? „Intersecţia imperiilor“? Unde am auzit de aşa ceva? Nu e vorba de România? Nu, paragraful citat a apărut într-o lucrare recentă de istorie a Ucrainei, scrisă după anexarea Crimeei de către Rusia din martie 2014, într-un moment de maxim interes pentru această zonă a Europei.

Istoriografia de tipul „Noi, buricul pămîntului“, destul de răspîndită şi în România, are un cusur. Cînd mai apare încă un buric al pămîntului, adepții ei intră în panică. E şi normal, fiinţa cu două burice e o anomalie. Suplimentar, în acest caz impactul e agravat şi de vecinătatea celor două ţări. Concurenţa e pe faţă. De aceea, nu mă aştept la o primire călduroasă în cazul unor pasaje din cartea tradusă şi în româneşte. Mai ales că publicarea ei în 2018 coincide cu elanul patriotic generalizat de Centenar.

Iată şi cîteva exemple. După 1918, cîteva state din estul Europei „reuşesc“, altele „eşuează“. Autorul cărţii – Serhii -Plokhy, profesor la Harvard, născut în URSS în 1957 – constată că Ucraina „s-a trezit împărţită nu între două ţări, cum era înainte de Primul Război, ci între patru“. Şi aici urmează o exprimare care îi va irita pe naţionaliştii români. „Bucovina, ocupată de România în 1918, a rămas în administrarea Bucureştiului, iar Transcarpatia a fost preluată de la ungurii înfrînţi în război şi predată nou-creatului stat cehoslovac.“ Şi nu este o stîngăcie de traducere. Cîteva pagini mai încolo, profesorul Plokhy scrie direct: „Pe parcursul perioadei interbelice, ucrainenii au devenit cea mai numeroasă naţiune din Europa cu o problemă naţională nesoluţionată. Ei nu aveau propriul stat, în schimb patru ţări europene îi stăpîneau teritoriile: Rusia Bolşevică, Polonia, România şi Cehoslovacia“. Dovadă că revizionismul sovietic interbelic poate fi văzut şi într-o altă lumină.

Un alt exemplu, din capitolul despre tratamentul rezervat minorităţilor de către guvernele interbelice de la Bucureşti. În vreme ce în sudul Basarabiei se înfiinţau şcoli cu predare în ucraineană, în fostele teritorii habsburgice, unde conştiinţa naţională ucraineană era mai accentuată, „regimul românesc, în mod samavolnic, a impus restricţii asupra activităţii politice şi culturale ucrainene cu mult mai aspre decît cele introduse de polonezi în Galiţia“. Practic, sînt cele mai aspre restricţii dintre toate cele adoptate de toţi „ocupanţii“, pentru că, în altă parte a cărţii, cehoslovacii sînt apreciaţi pentru spiritul lor democratic, iar ruşii nu se pun, avînd un statut aparte care transcende problematica strictă a minorităţilor. Profesorul Plokhy mai vorbeşte și de cei „peste un milion de ucraineni din România interbelică“, ceea ce atrage una dintre rarele note ale editorilor traducerii. Ei s-au simţit datori să precizeze că, la recensămîntul românesc din 1930, au ieşit sub 600.000 de ucraineni.

Într-un mod destul de convenabil, atunci cînd e vorba de anexarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, autorul îl invită în scenă pe Stalin: „Stalin a decis să ocupe toate regiunile est-europene care intrau în sfera de influenţă sovietică“. Sau cînd, în plan intern, RSS Ucraineană capătă noi teritorii: „Stalin a hotărît alipirea sudului Basarabiei şi a nordului Bucovinei, regiuni locuite în mare parte de ucraineni, la Ucraina Sovietică“, împlinind astfel, admite Serhii Plokhy, „aspiraţiile naţionalismului ucrainean“.

În timpul Războiului, între 1941 şi 1943, românii au pătruns în Ucraina „pe rutele hunilor din secolul V şi ale mongolilor din secolul XIII“, numai că „din direcţie opusă“. Ca şi aceştia, românii „au prădat pur şi simplu sudul Ucrainei, furînd tot ce găseau“. Se remarcă aici continuitatea de imagine a românilor de ieri şi de azi, promovată şi academic, prin cartea profesorului de la Harvard. Comportamentul românilor din acea perioadă e agravat de masacrul din octombrie 1941, cînd „dictatorul român Ion Antonescu a ordonat execuţia a peste 18.000 de evrei“ pentru aruncarea în aer a clădirii Comandamentului militar român din Odessa. O acţiune prezentată iarăşi septic din punct de vedere etnic, fiind atribuită de autor „sovieticilor“.

Toate aceste exemple sînt tratate diferit în cărțile pe care le citim noi, în România. „Versiunea ucraineană“ poate intra în conflict cu „versiunea românească“. Scriam recent în rubrica online „punctul pe j“ de pe dilemaveche.ro că sintezele de istorie a Europei secolului XX tind să se oprească la Viena sau, în cel mai bun caz, pe linia București-Varșovia. Iată încă un motiv pentru care ele ar trebui să ajungă pînă la Moscova. 

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.