Jonathan Coe, Expo ’58, traducere de Nadine Vlădescu şi Sanda Watt, Editura Polirom, 2015. 

Majoritatea romanelor lui Jonathan Coe (opt din unsprezece au fost traduse în limba română la Editura Polirom) sînt satire, mai mult sau mai puţin politice, plasate în diferite perioade din istoria Marii Britanii: Clubul putregaiurilor se desfăşoară în anii ’70, şi nu e doar despre schimbările culturale produse de clash-ul dintre rock-ul progresiv şi punk, dar şi despre actele de terorism ale separatiştilor irlandezi şi grevele din industrie, Ce hăcuială! ajunge în anii ’80 marcaţi de reformele lui Margaret Thatcher, pentru ca Cercul închis să se ocupe de anii ’90 şi de ceea ce, privind retrospectiv, putem numi revoluţia în telecomunicaţii.

Expo ’58, penultimul său roman, publicat în 2013, merge mult înapoi în timp, fiind plasat la sfîrşitul anilor ’50 la Bruxelles în timpul primei mari Expoziţii Universale de după al Doilea Război Mondial. „Marea Britanie a avut dintotdeauna sentimentul unui loc prea mic în lume“, spunea undeva Jonathan Coe, care şi-a descris propriul roman ca o ilustrare a felului în care Marea Britanie şi-a dorit dintotdeauna să se situeze în fruntea iniţiativelor de pe piaţa de schimb, mai ales după război, cînd s-a trezit într-o postură nouă: deopotrivă învingătoare şi traumatizată de experienţa războiului, fără să mai fie un mare imperiu, dar avînd posibilitatea de a deveni o putere economică majoră. „Identităţile naţionale pot fi observate mult mai bine atunci cînd mergi în străinătate, mai ales în contextul unui Expoziţii Universale, unde oamenilor li se cere să-şi prezinte identitatea naţională şi să se identifice cu ea“, mai spunea Jonathan Coe, explicînd de ce romanul său, poate cel mai britanic şi, în mod cert, cel mai comic, îşi desfăşoară acţiunea într-un Bruxelles postbelic.

Deschiderea romanului oferă o limpede punere în context: Expoziţia Universală de la Bruxelles „urma să fie primul eveniment de acest fel de după terminarea războiului. Urma să aibă loc într-un moment în care naţiunile europene implicate în acea conflagraţie se apropiau şi mai mult de cooperarea paşnică şi chiar de unificare – iar asta într-o epocă în care, pe de altă parte, tensiunile politice dintre NATO şi ţările blocului sovietic ajunseseră la apogeu. Urma să se desfăşoare într-un moment de un optimism fără precedent în privinţa progreselor recente din domeniul ştiinţei nucleare şi într-o perioadă în care acel optimism era temperat de o nelinişte nemaiîntîlnită faţă de ce ar fi putut să urmeze dacă progresele respective ar fi fost folosite într-un mod mai degrabă distructiv decît paşnic. Ca simbol al acestui mare paradox, chiar în mijlocul complexului expoziţional avea să fie înălţată o structură metalică enormă, cunoscută sub numele de Atomium.“

Cu aceste premise atomice se deschide un roman comic de la un capăt la altul. Silueta personajului lui Jacques Tati uitîndu-se la Atomium este foarte nimerită pe coperta cărţii, în măsura în care romanul lui Jonathan Coe (prozator care s-a revendicat mereu de la tradiţia romanului satiric britanic: P.D Woodhouse, Evelyn Waugh, Henry Fielding, Michael Frayn sau Kingsley Amis) este, după propriile mărturisiri, nu doar o parodie a cărţilor de spionaj despre Războiul Rece, dar şi un omagiu adus filmelor de comedie (britanice) din anii ’30-’50.

Thomas Foley (personaj secundar într un alt roman al lui Jonathan Coe, Ploaia înainte să cadă) este un funcţionar trimis la Bruxelles să supravegheze activitatea pub-ului numit Britannia amplasat simbolic chiar în mijlocul pavilionului din cadrul expoziţiei, pavilion care ar trebui să reprezinte deopotrivă elementul britanic tradiţional şi pe cel modern. Thomas Foley este un James Bond căsătorit, de birou, fără pistol şi fără experienţă, iar pub-ul, ca simulacru, ca simbol al unei false identităţi britanice, devine locul de relaxare, confruntare, spionaj şi contraspionaj la scară domestică al reprezentanţilor pavilioanelor britanice, americane şi sovietice. Toţi urmăresc ceva şi pe cineva, cu toţii primesc informaţii şi le dau mai departe, există o circulaţie permanentă a zvonurilor, a bîrfelor, a informaţiilor false şi a mesajelor cu sens ascuns. Au loc furturi deghizate, dispariţii temporare, încurcături erotice, toate întreţesute de subînţelesuri exagerate, presupuneri greşite, predicţii naive sau proiecţii ridicole.

Sub aparenţa unei celebrări internaţionale, expoziţia se transformă, de fapt, într-o manifestare avant la lettre şi în cheie comică, fireşte, a globalizării şi a concurenţei pieţelor libere. Indecizia britanică cu privire la ce anume ar trebui expus în cadrul pavilionului, discuţia despre adevărata identitate britanică (vezi şi fragmentul de mai jos), prudenţa cu care îşi pregăteşte propria expunere în Europa, văzută cumva ca o corvoadă, sentimentul de nesiguranţă, dar şi de superioritate pe care îl are în relaţionarea cu ceilalţi, satisfacţia de a fi făcut o figură frumoasă, dar şi de a se putea întoarce acasă la ale sale, toate acestea capătă şi un alt sens în perspectiva Brexitului. Cum spuneam, Expo ’58 a apărut cu trei ani înainte, iar semnificaţiile politice ale momentului aruncă acum o lumină uşor diferită asupra sensului secundar al cărţii, aşa cum Dunkirk, noul film al britanicului Christopher Nolan despre retragerea trupelor britanice din Franţa, a fost comentat pe larg ca o metaforă a Brexitului. Restul însă este comedie pură.

Jonathan Coe va fi invitat în radio-emisiunea All You Can Read de luni, 16 octombrie, de la ora 22, pe www.urbansunsets.com.

****

Jonathan COE
Expo ’58 (fragment)

– Expoziţia Universală de la Bruxelles se deschide peste trei luni. Sîntem în întîrziere cu cîteva săptămîni la construcţia pavilionului. Nu e puţin cam tîrziu să venim acum şi cu idei noi? Mai ales idei aparte, precum… (aruncă o privire peste hîrtiile din faţa lui) „O istorie a toaletei britanice“.

– O, spuse Gardner, nu v-a plăcut chestia asta?

– Pare o chestiune futilă… adică „bizară“, ca să folosesc un termen politicos. De fapt, voi reformula şi voi spune că sugestia dumneavoastră mi se pare… de-a dreptul stupidă şi jignitoare.

– Cu tot respectul, sir John, dar contribuţia Marii Britanii la evacuarea excrementelor umane nu a fost niciodată recunoscută aşa cum se cuvine. Şi asta nu e doar părerea mea, ci un fapt istoric.

– Baţi cîmpii, Gardner.

– De fapt, domnul Gardner are dreptate, interveni Sykes. Toaletele sînt un element crucial al vieţii de zi cu zi. Adică le folosim cu toţii, nu? Noi toţi… (înghiţi un nod) facem asta.

– Facem asta, domnul Sykes? Ce facem?

– N-are sens să pretindem contrariul. Nu-i aşa?

– Despre ce Dumnezeu vorbiţi?

– Păi ştiţi foarte bine. Noi toţi facem… treaba mare.

– Treaba mare?

– Exact! sări Gardner în picioare şi începu să se plimbe în jurul mesei. -Sykes a pus punctul pe i. Cu toţii o facem, sir John. Chiar şi dumneata. Toţi facem treaba mare. Poate că nu ne place să vorbim despre ea, dar cu ani în urmă cineva s-a gîndit la ea, s-a gîndit mult şi vîrtos – scuzaţi-mi expresia – iar rezultatul e că acum putem să facem cu toţii treaba mare într-un mod curat, fără să fim stînjeniţi şi, în consecinţă, o ţară întreagă – lumea întreagă – e un loc mai bun. De ce n-am elogia faptul ăsta la Expoziţia Universală? De ce n-am elogia că, pe lîngă faptul că au cucerit o jumătate de glob, britanicii au luptat şi într-o bătălie istorică împotriva treburilor mari şi au ieşit învingători?