● Rui Zinc, Aşteptarea, traducere din limba portugheză de Micaela Ghiţescu, Colecţia „Cartea de pe noptieră“, Editura Humanitas, 2010.

Aşteptarea este a treia carte a portughezului Rui Zink tradusă la noi (după Banca de rezerve şi Cititorul din peşteră), iar autorul nu se dezminte: e un digresiv nesăţios sau un eseist-jucător, cum preferaţi. Epica sa „narează“ doar din cînd în cînd; în rest, adică în cea mai mare parte a timpului, „tratează“ o temă sau alta, convocînd bibliografia aferentă, speculaţia acrobatică şi un joc textual perfect imprevizibil. Povestea are, bineînţeles, un fir de urmărit, o tensiune şi un deznodămînt, dar îşi face mai mereu de lucru cu cîte o dezbatere-fulger, o referinţă culturală ori cine ştie ce năzbîtie stilistică. „Educaţia, naţionalitatea, tradiţionalitatea“ îl împiedică pe povestitor – după cum singur o spune aici, în Aşteptarea – să treacă direct la subiect şi să se ţină strîns de el, dar aceste „ocolişuri“ ale textului sînt sprintene şi surprinzătoare, iar deriva pe care o întreţin aduce mai degrabă a dans decît a rătăcire. 

În linii mari, e vorba despre experienţa pe care o trăieşte protagonistul Rui, prin anii ’80, cînd încearcă să participe, ca „jurnalist nomad“, la o – deja ilegală – vînătoare de balene, în apele din zona insulelor Azore. În linii subţiri, discrete, de filigran, e vorba despre viaţa poveştilor care reintră, cu ocazia acestei istorii, în discuţie: de la Iona şi Pinocchio la Moby Dick, Bătrînul şi marea sau o bizară Biografia del Caribe, dăruită lui Rui de un prieten hemingwayan care – spune protagonistul – încercase „vag“ să-l omoare. Aşteptarea e mai mereu neaşteptată şi ironică, inclusiv cînd defineşte menirea, în general, a cărţilor: „să lase mesaje în derivă, în speranţa că cineva, într-o zi, le va găsi şi lua în serios“.