Troienele ca parabolă politică

Tatiana Niculescu Bran
26 decembrie 2012
Troienele ca parabolă politică jpeg

Toţi eroii cetăţii au fost ucişi. Singurul supravieţuitor de sex masculin e un copil, fiul lui Hector şi al Andromacăi. Hecuba, soţia lui Priam, a devenit regina văduvelor de război. Cassandra, preoteasa lui Apollo, profeţeşte noi nenorociri. Copilul care trebuia încoronat va fi luat prizonier de greci şi omorît. Frumoasa Elena a iscat cîndva războiul, iar acum e sfîşiată de cele două tabere însetate de sînge. Fantoma lui Ahile bîntuie cetatea şi se răzbună pe o tînără vestală. Femeile troiene, devenite prizoniere ale grecilor, sînt îmbarcate pe corăbii. Vor fi duse în exil. O lume se stinge, învinsă de trădări şi de viclenia unei armate în plină ascensiune.    

În vara lui 1990, în timp ce la Teatrul Naţional din Bucureşti, actorii repetau Troienele, după Euripide, afară, minerii terorizau oraşul, interpretînd scene dintr-un spectacol politic regizat de Ion Iliescu. „Oricînd ar fi pusă în scenă“ – spune în 2012 regizorul Troienelor, Andrei Şerban – „această poveste rămîne actuală“. La peste 20 de ani de la spectacolul grandios montat la Bucureşti, Troienele se întorc, odată cu roata istoriei, de astă dată în clădirea elegantă şi strălucitoare, proaspăt renovată, a Operei din Iaşi.

Premiera de la Iaşi a fost în mai multe feluri o premieră şi a depăşit cu mult aşteptările publicului, scoţînd la iveală o echipă de cîntăreţi de operă, actori şi dansatori cu resurse nebănuite de talent şi dibăcie artistică. Întîi, spectacolul a schimbat ideea unora că opera este o întrecere de voci sublime care ţîşnesc la intervale precise din nişte trupuri decorativ înţepenite. Interpreţii Troienelor cîntă, în timp ce se luptă, aleargă, se tîrăsc, se leagănă, mărşăluiesc, disperă, merg în procesiuni funerare, poartă torţe aprinse, îşi încleştează trupurile în ritmul tobelor, se zbuciumă, aşa încît vocile lor nu mai sînt produsul unui antrenament profesionist al laringelui, ci expresia unei emoţii corporale. Întruparea vocilor şi irumperea lor violentă în spaţiul spectatorului sînt, încă de la primele replici, profund destabilizatoare. Lumea venită să se aşeze în sală şi să-şi păstreze detaşarea critică s-a trezit pe scenă, asediată de povestea dezastrului Troiei şi luată prizonieră de jocul actorilor şi al luminilor. Mişcarea războinică, rituală, dominatoare a interpreţilor face din mulţimea spectatorilor o mare înspăimîntată, răvăşită de furtună. „N-a fost o idee bună să ne înghesuie aşa“, a mai apucat să-i spună un spectator soţiei lui, înainte de a fi împins mai departe de năvălirea soldaţilor greci.

În al doilea rînd, spectacolul pune la încercare prejudecata, încă valabilă printre melomanii din România, că opera este teritoriul greu accesibil al unei înţelegeri superior elitiste a muzicii. După ce au aplaudat cu entuziasm la final, minute în şir, ovaţionînd, spectatorii se întrebau: „Dar despre ce-a fost vorba?“. „Nu e despre înţelegerea unui text – spune Andrei Şerban. E despre simţire. Şi de vreme ce aţi aplaudat înseamnă că emoţia muzicii, a ritmului, a dansului şi a limbii lui Euripide a trecut dincolo de înţelegerea minţii.“

Interacţiunea actori-spectatori, grimasele, adîncurile viscerale ale emoţiilor, spaimele, pasiunile dezlănţuite, suferinţa, disperarea, regăsita pace lăuntrică – toate ţin de arta lui Andrei Şerban şi de multiplele lui feţe regizorale. După cum incantaţiile, muzica, şoaptele mistice, prezenţa pregnantă sau fluidă a vocilor şi ritmurile – cînd ameninţătoare, cînd duioase – ale partiturii îi aparţin compozitoarei Liz Swados.

Punerea în scenă a Troienelor „atacă“, aşadar, statutul confortabil al spectatorului, tîrîndu-l pe scenă, în inima acţiunii, pentru ca, mai apoi, după ce s-au consumat acte de violenţă extremă, cortina să se ridice şi privirile să se îndrepte, pline de speranţa salvării, către sala goală, îmbrăcată în culori calde şi în lumina unui candelabru imens. Din balcoane, fetiţe în alb, purtătoare de lumînări, veghează şi invită lumea să se aşeze, la propriu şi la figurat, într-o altă ordine a lucrurilor. Tulburaţi de experienţa scenei, spectatorii se aşază, în sfîrşit, în fotolii. Nu ştiu că se află pe tărîmul morţii albe unde, scenei sîngeroase şi înspăimîntătoare a uciderii frumoasei Elena, din primul act, îi corespunde scena de tragică graţie a sfîrşitului vestalei Poluxena. Ca într-un film SF, în care timpuri istorice, altminteri complet separate, se suprapun, cele două părţi – una violentă, alta lirică – ale spectacolului închid între ruinele Troiei pîlcuri de necunoscuţi dintr-o cetate la fel de devastată a viitorului.

„Troia e România de azi“ – a declarat Andrei Şerban la Iaşi, făcînd din Troienele (şi) o parabolă politică, într-un oraş care a votat covîrşitor în favoarea noii ordini instaurate de USL. Trăim, aşadar, într-o cetate înfrîntă de războiul declaraţiilor, al deciziilor politice, al confruntărilor între diverse grupări şi interese, dezbinată de absenţa unui proiect comun, confiscată de feudalisme locale, dezorientată de strategia străinilor, oricare ar fi ei, dominată de limbaje duble şi subjugată de noii eroi ai populismului.
Supravieţuitorii măcelului politico-mediatic sînt sortiţi exilului (interior sau exterior) precum troienele? Prin absenţa lor din treburile publice se va ridica vreo nouă cetate? Troienele sînt femei văduve, lipsite, ca majoritatea cetăţenilor României de azi, de putere politică, neimplicate în conducerea statului ori în războiul care a distrus Troia. Ele au asistat la desfăşurarea evenimentelor şi, pînă la urmă, din martori au devenit victime. Pe scenă, femeilor din Troia le revine misiunea de a păstra vie speranţa reconstruirii unei alte civilizaţii. Îmbarcate pe vasele grecilor, la finalul operei, troienele mimează cu mişcări egale, unduioase, valurile care poartă corăbiile către ţara cuceritorilor. Din sală, publicul le însoţeşte cu aplauze şi ovaţii, împărtăşindu-le, măcar pentru o clipă, visul unei cetăţi renăscute. 

Tatiana Niculescu-Bran este scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: În ţara lui Dumnezeu, Polirom, 2012. 

Foto: M. Marin

1025 21 Iamandi jpg
Business as usual
Poate că britanicii, spre deosebire de alte nații mai versatile, mai cameleonice, au exercițiul normalului.
VJ jpg
La aniversară. Valeriu Jereghi în spațiul filmului european
Creator a 19 filme ca regizor, 21 și ca scenarist, opt ca director de imagine și unul ca producător, a fost și actor în patru filme.
1014 23 jpg
„Probabil cel mai aşteptat album rap din ultimii zece ani” – G.P. VOLCEANOV în dialog cu PHUNK B –
Prima mea casetă de hip-hop românesc a fost Familiarizează-te de la La Familia, în 2001, septembrie, de ziua mea, la 7 ani.
p 21 WC jpg
Digital și analogic
Dincolo de sensul intrinsec al unui cuvînt sau al unei expresii, mai există unul, extrinsec, care rezultă din relația acestora cu contextul.
1013 23 Miru fotosoto jpg
„De ce iubim femeile MCs” (II) – G.P. VOLCEANOV în dialog cu MIRU
„Mi-ar plăcea măcar la Conservator, fiind de specialitate, să fie o materie legată de rap.”
image png
Trasul de șireturi
Dar nici cel din urmă nu se oprește vreodată din citit. Nu va declara niciodată că nu mai are nevoie de cărți.
1010 22 coperta jpg
image png
Hoțul de timp
Ei se fortifică în interiorul iluziei de a „avea în mînă accelerarea sau încetinirea călătoriilor la graniță, nu cea geografică, ci cea a veșniciei”
image png
Solidaritatea de aparență
Grație coincidenței onomastice, își însușise fără jenă „faptele de vitejie” ale acestui fotbalist sîrb; și-i mersese de minune pînă să fie descoperit.
image png
Iarna pe uliță
Psihic, însă... mi se pare că e invers.
image png
Privirea ca formă de gîndire în arta lui Marin Gherasim
Preocupările teoretice ale pictorului se manifestă de timpuriu.
p 21 Heinrich B”ll jpg
Dragostea tăiată la montaj. Heinrich Böll despre doliul Germaniei
Dar nu la asta se gîndea Heinrich acum: el se gîndea la speranța care luminase o clipă chipul mamei, numai o singură clipă, dar știa că o clipă înseamnă mult.
index jpeg 7 webp
Ce a căzut, de fapt, în 1989?
Ce nu știm este dacă această situație va dura. Experiența ne arată că omul nu poate trăi fără narative și că istoria la un moment dat se repetă.
pata umana jpg
Pata umană. Despre intoleranță și mizantropie
„Ignoranța nu este un vid, este un preaplin de scenarii și de certitudini.”
p 23 jpg
p 22 Dimitrie Cantemir WC jpg
Cantemir – confluenţe culturale şi aculturaţie
Cel care făcea această observaţie vorbea în bună cunoştință de cauză, sugerînd una din componentele procesului de aculturaţie.
p 22 jpg
Întotdeauna tu, niciodată eu sau despre violența invizibilă
Termenul de „violență psihologică” este intrat de puțini ani în vocabularul colectiv și conștientizat ca fenomen care se petrece și la care am fost și sîntem expuși fără a ne da seama.
987 23 Volceanov jpg
„De ce iubim femeile MCs” – G.P. VOLCEANOV în dialog cu GANI (partea I) –
Cel mai important e să fii true şi pasionat pînă la capăt.
982 22 Lepenies jpg
Muncă intelectuală
Munca intelectuală a lui Martus/Spoerhase e o carte foarte interesantă și plină de învățăminte.
p 23 jpg
În aerul firav al Globului
Ce lecție transfiguratoare despre puterea teatrului este acest spectacol! Și totuși, care Ioana? Ioana pitit/ă în fiecare din noi, care-și dorește să fie ascultat/ă, recunoscut/ă și acceptat/ă. Nimic mai simplu.
980 21 Badescu jpeg
Copel Moscu și jocul de-a realitatea
Filmele lui Moscu sînt documentare ale unei lumi ascunse, a unei alter-realități adevărate, care există, dar nu este într-un mod de la sine înțeles, adică prin însuși faptul de a fi, observată și băgată în seamă.
index jpeg 4 webp
Pe scurt, despre iluzia schimbării
Cădem de acord că aceste vremuri trecute erau frumoase atît pentru fete, cît și pentru băieți.
index jpeg 2 webp
Cu iubirea în minte, cu mintea în iubire
Cînd, la rîndul nostru, iubim o anumită persoană, această iubire se poate extinde la un obiect care i-a fost drag, poate deveni o colecție de obiecte iubite de acel om sau o pasiune pentru un anumit domeniu.
Robert Harron and Gertrude Norman in The Tender Hearted Boy (1913) (cropped) jpg
Iubire "all inclusive” sau prietenie?
Ceilalți, care își investesc energia în mai multe relații, în mai multe preocupări, au de-a face cu limitele, distanța, absența și iubirea neîmpărtășită toată viața.

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.