Am văzut întotdeauna călătoriile ca pe nişte posibile conversaţii cu lecturile copilăriei. Locuri în care fusesem răsfoind pagini şi pe care acum le revedeam. Prima carte „serioasă“, găsită în biblioteca tatei, a fost Ulenspiegel, a lui Charles De Coster. Eram prin clasa a V-a şi povestea scrisă cu haz despre hoinarul Thyl m-a prins. Însă abia în anii liceului (între timp, o citisem de mai multe ori) m-am apropiat cu adevărat de lumea lui Till Buhoglindă, un fel de Păcală al Flandrei, ce umbla hai-hui, pus pe şotii, mucalit şi înţelept deopotrivă, alături de bunul său prieten, veşnic înfometatul Lamme Goedzak (un fel de Sancho Panza al locului şi timpului). 
 
Şi cum cartea începea aşa: „La Damme, în ţinutul Flandrei“, mi-am promis că voi ajunge cîndva să văd locurile de poveste. Şi am ajuns. 
 
Acolo şi atunci 
 
Damme e un sătuc liniştit, la vreo 4 km de Bruges, aşezat lîngă un canal care-i poartă şi numele, Damse Vaart, şi care a fost început în 1810 de Napoleon în scopuri militare. Pe un drum mărginit de plopi se poate ajunge la Bruges, pe jos sau cu bicicleta, pe o alee asfaltată, de-a lungul canalului. De la Noorderlicht, de unde am plecat spre Damme, pe o distanţă de vreo 8 kilometri, e plin de biciclişti. 
 
Un sistem ingenios de ecluze (les siphons) făcea posibilă navigaţia între Bruges, Damme şi Sluis. În 1940, în plin război, francezii le-au distrus tot din raţiuni militare. În dreptul fostelor ecluze, cîteva case şi-o cîrciumioară cu pajişte salvează memoria locului: restaurant Siphon.
 
Oriunde, la Damme, dai de Ulenspiegel. Biserica, devenită mai degrabă muzeu, are în curte o statuie a lui. Înfăşurat într-o pelerină de ploaie, Thyl zîmbeşte arătînd către un drum imaginar. O legendă zice c-ar fi îngropat aici. „Nu-i adevărat“ – îmi spune complice un bătrînel ce se învîrtea prin biserică – „e doar o poveste. De fapt, Thyl n-a murit“ – continuă el la fel de serios. 
 
Mă opresc la un restaurant botezat (cum altfel?) Thyl Ulenspiegel, la care mai fusesem în urmă cu zece ani. Îl găsesc schimbat. Ca orice Rac nativ, mă aşez la aceeaşi masă şi intru în vorbă cu noii proprietari. Îmi răspund într-o franceză stîlcită, lucru care mă surprinde. Îi întreb, mai în glumă, mai în serios, în ce limbă preferă să vorbim, franceză sau engleză: „În engleză, fireşte, în franceză în nici un caz“. Mă cam nedumereşte acel „în franceză în nici un caz“ şi îmi propun, ca la sfîrşit, să-i întreb de ce, dar, după o bruin bier şi o porţie uriaşă de tocană de vită, renunţ. 
 
Pornesc apoi de-a lungul canalului, către Bruges. Un vaporaş cu zbaturi, botezat Lamme Goedzak în amintirea tovarăşului de drumeţii al lui Ulenspiegel, ocoleşte cu grijă raţele de pe apă. Localnicii le-au făcut adăposturi pe fiecare mal. 
 
Ajuns la Bruges, intru pe poarta veche a cetăţii, pe un pod mobil care, cîndva, împiedica intrarea în oraş. Sînt acasă, scot „GPS-ul“ şi mă las condus de amintirea ultimei vizite. Am exagerat. Mă rătăcesc şi mă opresc pe o străduţă lîngă o maşină de poliţie în care două blonde îşi povesteau ceva, cu mult haz probabil, judecînd după pofta cu care rîdeau. Mă observă într-un tîrziu şi mă lămuresc cum ajung în centru. Parchez în apropiere pentru că aici pietonii şi bicicletele sînt stăpînii locului.
 
Se înserează, iar biserica Notre Dame de Bruges, construită acum 700 de ani, pare că desenează cerul. Are 126 de metri şi este a doua din lume ca înălţime, între bisericile construite din cărămidă. Încep să sune clopotele din turn şi mă simt din nou acasă, între cărţile copilăriei. Ştiam, din Clopotarul lui Georges Rodenbach, despre cele 47 de clopote ale oraşului. În fiecare an, la Bruges, clopotarii – les carillonneurs – erau desemnaţi prin concurs. Închid ochii şi, preţ de cîteva clipe, sînt acolo şi atunci
 
În apropiere de piaţa centrală, descopăr statuia părintelui Damien, personaj cu a cărui amintire mă mai întîlnisem într-alt capăt de lume: insula Molokai din arhipelagul hawaian. Acolo, Père Damien s-a oferit voluntar, ca preot misionar, să se izoleze în colonia de leproşi. Din 1874 devine pastorul şi medicul celor 800 de leproşi aflaţi pe insulă. Cum era de aşteptat, se îmbolnăveşte şi moare 15 ani mai tîrziu. În Molokai, în preajma unei bisericuţe din lemn, o statuie înfăţişînd un om mic de statură, cu o pălărie neagră cu boruri largi, cu ghirlande de flori (mereu proaspete), stă mărturie memoriei respectuoase pe care hawaienii i-o păstrează belgianului devotat. 
 
Notre Jules 
 
Plec din Belgia spre Chitry-les-Mines, în Franţa, către un alt prieten al lecturilor din copilărie: Jules Renard (Morcoveaţă). Jules Renard mi se pare nedreptăţit de memoria noastră literară. Succesul lui Morcoveaţă a ascuns publicului un memorialist de geniu. 
 
Majoritatea autorilor şi-au scris jurnalele cu ochii la posteritate. Într-un fel, şi-au pus la cale trecutul. Jules e o excepţie. „Să trăieşti şi să-ţi judeci propria viaţă: care om e în stare de ambele?“ Jurnalul a fost publicat abia în 1927, la 17 ani de la moartea lui, după îndelungi discuţii cu văduva scriitorului: omul fusese atît de sincer în jurnal, încît mulţi dintre contemporani, încă în viaţă atunci, s-ar fi putut supăra. Nu există prieteni, există doar momente de prietenie, nota el în Jurnal… 
 
Am plecat către Chitry-les-Mines cu inima strînsă: era vineri şi riscam să ajung prea tîrziu. Francezii sînt cu desăvîrşire relaxaţi cînd e vorba de orare şi zile libere. 
 
Prima surpriză a fost c-am găsit o comună şi nu un orăşel, aşa cum mă aşteptam. Semnele agresive ale civilizaţiei orăşeneşti lipsesc cu totul. Sînt convins că dacă Jules ar intra azi în primărie, şi-ar regăsi cu uşurinţă locul. 
 
În faţa primăriei, cîţiva copaci uriaşi închipuie un parc. La umbra lor, un bust al scriitorului. Alături, în piatră, un copil şade gînditor privindu-l: e Morcoveaţă. Pe o bancă, doi bătrîni îşi povestesc, rîzînd, neputinţele. Îi întrerup cît să-i întreb de muzeul Jules Renard, despre care citisem pe net că s-ar fi deschis recent: nu ştiau nimic, dar mi-au indicat primăria aflată la vreo douăzeci de metri, poate cei de acolo ştiu ceva. 
 
Clădirea e neschimbată de la construirea ei, acum vreo 150 de ani (asta aveam s-o aflu mai tîrziu de la primar). Îl întreb şi pe el de muzeu. „Nu, nu avem aşa ceva deocamdată, dar în primărie se află o cameră în care se păstrează cîteva lucruri care au legătură cu scriitorul.“ Îmi povesteşte despre el cu o familiaritate orgolioasă: „notre Jules“. Mă conduce într-o încăpere în care, într-o vitrină, păstrează frunzele de laur primite de Renard la intrarea în Academia fraţilor Goncourt. „Ştiţi“ – îmi explică oarecum încurcat – „fuseseră la monumentul funerar, dar le-am adus aici de teamă c-ar putea să dispară.“ Pe perete, în ramă, un afiş de la prima reprezentaţie a piesei de teatru Poil de Carotte (Morcoveaţă), la 2 martie 1900, la Paris. Îi mulţumesc şi îi cer voie să donez un exemplar din ediţia princeps a Jurnalului. 
 
Plec spre cimitirul comunei, acolo unde odihnesc toţi cei din familia lui Morcoveaţă. În contrast cu cimitirele româneşti, care par să înflorească, cel din Chitry-les-Mines pare abandonat încă din secolul trecut. După îndelungi căutări, descopăr într-un colţ o carte uriaşă din marmură albă, donaţie a fraţilor Goncourt. Sînt acolo toţi eroii copilăriei mele cu Morcoveaţă: domnul Lepic tatăl, Felix, Ernestina şi, desigur, el, Poil de Carotte. 
 
La Gloriette 
 
Începe să plouă mărunt şi pornesc către satul vecin, Chaumot, aflat chiar lîngă Chitry-les-Mines. Acolo, pe un deal, în apropierea unui canal cu ecluze şi cu un mic port turistic, se află casa pe care Jules a cumpărat-o cu banii obţinuţi din drepturile de autor, botezată cu ironie de el La Gloriette (o diminutivare glumeaţă a gloriei). Aici a scris majoritatea operelor sale literare, piesele de teatru şi, desigur, Jurnalul. De aici obişnuia să facă îndelungi plimbări prin pădure, la Corbigny. 
 
Îndrăgostit de natură, nota cu umor: „Singură natura mă emoţionează, pentru că nu mi-e frică să par tîmpit în faţa ei“.  
 
Doru Costea este avocat. 
 
Foto: D. Costea