De cînd a început toamna, aştept să nu-l mai văd, dar ultima oară cînd am trecut prin Bucureşti, acum zece zile, era încă acolo şi, desigur, la întoarcerea mea va mai fi pe zidurile Universităţii. Avem pasiunea aniversărilor. Unde întorci ochii, găseşti proclamarea vîrstei venerabile a oraşelor (chiar a satelor) şi a instituţiilor. Bunăoară, a pompierilor, a jandarmilor, a serviciilor de informaţii (aşa am aflat că şi Cuza Vodă avea agenţii lui). Capitala noastră are, aţi văzut, 555 de ani, o cifră frumoasă, adică atîta timp a trecut de la primul hrisov emis aici (dacă cetatea Dîmboviţei, mai veche, era alta) – şi de cine? – de Vlad Ţepeş. Dracula este, deci, părintele nostru, un strămoş cu o faimă internaţională de netăgăduit. Nu un Radu cel Frumos sau un Mihnea Turcitul, ale căror nume n-ar fi trezit atîta mîndrie. De la întemeierea Universităţii, poftim, 150 de ani de cînd tot Cuza a avut viziunea falnicului viitor al aşezămîntului său. E adevărat că unii istorici, şi chiar dintre cei mai însemnaţi, se complăcuseră să caute începutul încă de la Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu, la chemarea cărora dascăli greci adunaseră în jurul lor şcolari dintre care n-ar fi lipsit românii, dar, faţă de şcolile înalte din Apus, cea de la Sf. Sava era la nivelul unui colegiu. În 1864 abia păşeam în rîndul universităţilor adevărate.

Împlinirea unui secol şi jumătate de la actul fondator merită onorată. Cineva s-a gîndit că un afiş mare şi frumos va întipări în mintea trecătorilor această aniversare. Şi au fost alese trei portrete de personalităţi, presupuse că ar fi legate prin viaţa sau opera lor de Universitatea din Bucureşti. Cei trei pe care o selecţie ciudată îi propune ca şi cum ar fi întrupat spiritul învăţămîntului superior din ţara noastră într-o anumită epocă (aceea interbelică, de ce?) sînt Camil Petrescu, George Călinescu şi Emil Cioran. Nu numai că ei reprezintă aproximativ aceeaşi generaţie, dar tustrei fac parte din tagma literaturii şi a jurnalismului. Singurul care a fost şi profesor este G. Călinescu, dar cariera lui s-a desfăşurat în primii ani la Iaşi, accesul la rîvnita catedră de la Bucureşti fiind zăbovit de antagonisme personale, mai ales de invidia stîrnită de succesul Istoriei literaturii. Această întîrziere avea să fie compensată de popularitatea printre cei care l-au ascultat aici şi al căror entuziasm nu s-a mai stins pînă astăzi. Despre studenţia lui Camil Petrescu mărturisesc că nu pot să spun nimic, cît despre Cioran, el venea de la Cluj. El n-a ajuns nici măcar, ca prietenul său Mircea Eliade, asistent onorar, provizoriu.  

Îmi vine să cred că criteriile pe baza cărora au fost aleşi cei trei au fost foarte limitate: prezenţa ca publicişti în timpul vieţii, fără îndoială, dar numai pentru Cioran o vastă reputaţie internaţională, determinată, de altminteri, doar de acea parte din opera sa care a fost scrisă în Franţa şi în franţuzeşte. Contextul politic complex în care s-au afirmat a fost ceea ce le-au putut oferi împrejurările din ţara lor. Camil Petrescu a trăit cu intensitate funcţia de critic literar pe care şi-o asumase, ca romancier şi autor dramatic s-a numărat printre figurile notabile ale anilor ’30, situaţia din anii războiului pare să-l fi derutat, iar după o adoptare superficială a tonului oficial (Un om între oameni), comuniştii l-au îngropat cu toate onorurile. Călinescu avea prea multe resentimente faţă de vechiul regim, ca să nu îşi declare grăbit adeziunea la cel nou, cu o ambiguitate pe care o vădeşte Bietul Ioanide, titlu în care răzbate o ironică autocompătimire. Cronicile optimistului rămîn ilustrative pentru concesiile care îi apărau poziţia de profesor, academician şi director de institut. Lui Cioran asocierea cu legionarii nu i-a dăunat prea mult, decît la autorităţile comuniste, de care n-avea nevoie, iar în ultima vreme este dată uitării cu totul. Nu pot să cred că de aceea, la Răşinari, bustul lui are nasul spart cu ciocanul.

Pînă la urmă, nu avatarii personali contrazic promovarea celor trei ca figuri reprezentative ale Universităţii din Bucureşti. N-ar fi trebuit uitat că o Universitate este un ansamblu de ştiinţe care, aici, s-au dezvoltat de-a lungul a trei jumătăţi de veac, chiar în pofida unor condiţii sociale şi politice care, nu o dată, au fost cît se poate de neprielnice activităţii academice şi învăţămîntului. Numărul acestor ştiinţe şi al dascălilor care le-au slujit fără preget este mult mai mare decît lasă să se socotească un asemenea afiş. Dar inconştienţa cu care este acum privit acest trecut se vede din povestea muzeului Universităţii. Acest muzeu, care exista la Rectorat în anii ’60, a fost închis şi uitat. Pînă în decembrie trecut, cînd s-a anunţat că va apărea din nou. Într-o sală, două, în care, de la vreo 40 de facultăţi, urmau să se înghesuie documente, fotografii, busturi, jilţuri, robe, cărţi – tot ce ar fi putut înfăţişa, cîtă şi cînd era, strădania de a păstra vie cultura românească. Dar n-au fost bani. Aşa au descoperit contabilii şi s-a renunţat la muzeu. Prin contrast, la Iaşi, universitate mai veche cu un an, s-a realizat un magnific muzeu, care face cu adevărat dreptate figurilor istorice – rectorul, spiritual, mi-a arătat actul de fondare cu sigiliu, care nu corespundea criteriilor create pentru acreditare ale ARACIS, agenţia nou creată care a găsit bune mai toate universităţile de stat şi private, dar nu ştiau la ce adeverinţă să bage un act fondator de la Cuza. Completat cu o colecţie Cucuteni şi într-o casă minunată, muzeul face cinste celei mai vechi universităţi româneşti.

Dacă situaţia financiară, pentru care nu conducerea Universităţii din Bucureşti e de vină, nu ne lasă să emulăm pe ieşeni, măcar pe afişul de aniversare să nu ne arătăm ignoranţa privind cine au fost marii profesori ai acestei venerabile universităţi.  

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.