Stă să se încheie săptămîna în care am avut şi împlinirea celor trei veacuri de la fapta de sînge şi, o zi mai tîrziu, rugăciunea cu discursuri prin care poporului bucureştean i s-a adus aminte de pristăvirea noilor sfinţi Brâncoveni (la care a fost anexat şi un Văcărescu, ca rudă şi participant la martiriu). La primul parastas după îngroparea în biserica de acasă, chiar dacă nu era mormîntul hărăzit la Hurezi, văduva-mamă le spunea simplu „cei care au pierit la Ţarigrad“... Aureola adăugată în 1992 aduce prestigiu unei foarte mari figuri a istoriei naţionale. Comemorările sînt pe măsura celor care, prin actul de închinare, vor să se simtă mai aproape de, mai totuna cu omul căruia i se arată un respect adîncit cu trecerea timpului. De aceea, mi se pare că în 1914 şi în 1934 cei care vorbeau în numele românilor erau mai cinstiţi, fiindcă educaţia era atunci pe cale să făurească o conştiinţă publică a cărei dezvoltare s-a oprit, chiar dacă, din cînd în cînd, mai tresare. Astăzi, deci, căutînd o legătură firească cu Constantin-Vodă, va fi de ajuns să ne gîndim la cum a trăit el în acest oraş şi ce a făcut el pentru Bucureşti.

Pentru călătorii străini ai acelei vremi, era „un oraş rău clădit şi murdar“, dacă erau obişnuiţi să vadă capitale apusene, dar, cînd se întorceau după ani de zile din alte ţinuturi supuse sultanului, îi impresiona eleganţa, chiar măreţia unor edificii de piatră meşteşugit boltite şi înşirînd coloane sculptate. Cîteva imitau proporţiile armonioase zărite în Ardeal sau chiar la Veneţia, iar în interior adăposteau un lux oriental. O trăsătură caracteristică a arhitecturii lor era cafasul, adică ce numim noi „loggia“. Mulţimea pestriţă a locuitorilor a fost evaluată la 50.000, deşi probabil realitatea era mai apropiată de jumătate din această cifră. Ce e sigur este că nici în Balcani, nici în Europa Centrală, nu se găseau centre de negoţ comparabile. Împărţirea în mahalale era ca în Alep, dar aceste comunităţi se grupaseră fie după meserii, fie în jurul bisericii locale, şi ţesutul urban era presărat de livezi sau vii, de petece de păşuni sau maidane.

Dintre construcţiile care se înmulţesc în timpul acestei lungi domnii – 43 de şantiere în Bucureşti –, cele mai importante i se datorează domnului şi familiei sale. Cronica oficială a lui Radu Greceanu nu omite nimic din aceste ctitorii. Numai două au dispărut: Sf. Sava, în faţa căreia s-a ridicat mai tîrziu Universitatea (născută din şcoala care fusese acolo) şi ale cărei temelii le-am văzut dezgropate, şi Sf. Ioan Grecesc de pe malul Dîmboviţei, care n-a mai rămas în picioare de cînd Podul Mogoşoaii s-a transformat în Calea Victoriei, dar unde, în 1703, „Măriia Sa o au făcut foarte înfrumuseţată cu turnuri... cu zugrăvele pe den lăuntru“. Din contribuţia personală a doamnei Maria s-a refăcut frumosul lăcaş pe care-l vedem lîngă Facultatea de Arhitectură şi care, „fiind o bisericuce dă lemn mititică foarte şi veche dă mai cădea, care să chiema biserica Dîntr-o zi... dă piatră o au zidit, foarte iscusită şi gingaşă“. La fel a apărut Sf. Gheorghe Nou, la început ca paraclis al hanului din jur: clădirea „mică şi întunecoasă“ a lăsat locul pentru „o mare şi minunată şi frumoasă mănăstire“.

Curtea domnească concentra cea mai intensă activitate ca sediu al administraţiei statului şi, totodată, centru politic. Palatul de sub dealul Mitropoliei, aşa cum fusese din zilele lui Matei Basarab, a fost supus de Brâncoveanu la înnoiri care modificau mult spaţiul şi stilul, dar nu ne mai putem da seama fiindcă el a ars în 1718, cînd un kommando german a ocupat oraşul ca să-l ia prizonier pe domnitorul fanariot Nicolae Mavrocordat. Despre înfăţişarea Curţii avem informaţii numai de la vizitatorii care şi-au însemnat impresiile pînă la acea dată. „Palat nobil şi măreţ“, spune Edm. Chishull, arheologul specialist în antichităţi orientale, care venea de la Constantinopol, unde fusese capelanul ambasadorului englez. El a avut prilejul să suie scara de marmură prin care se intra la etaj, a pătruns în încăperile de ceremonie. Tronul („scaunul domnesc“, zice Greceanu) se afla în sala numită „spătărie“. Tavanul zugrăvit cu stele este un element de decor care exista şi la palatul regal din Londra. Un foişor domina grădina din dreapta, mai mică decît cea de la intrare şi rezervată odihnei, reculegerii în umbră, la loc de verdeaţă. Chishull îl însoţea pe lordul William Paget, care a fost cinci zile oaspetele lui Brâncoveanu, în aprilie 1702.

Festivităţile au alternat cu convorbirile diplomatice secrete, fiindcă ambasadorul Angliei, în cei zece ani cît ocupase acest post la Poartă, stabilise o relaţie de încredere prietenească atît cu domnul, cît şi cu stolnicul Cantacuzino. Această legătură a fost întreţinută printr-o corespondenţă asiduă, pe care o pregătesc acum pentru tipar. Momentul culminant al vizitei a fost ospăţul oferit de Brâncoveanu. Protocolul prevedea salve de tun şi toasturi în onoarea sultanului şi a reginei Angliei. Ambasadorul şi suita sa au apreciat vinurile gazdei, aşa că cronicarul notează: „Pentru sănătăţi închinînd, de veselie mare s-au şi înbătat atîta el cît şi boiarii lui (măcar că dă nimeni n-au fost siliţi).“

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.