Din lipsă de conştiinţă de sine şi de educaţie, Bucureştii sînt în ultimii ani victima unor transformări ambiţioase. Ele au mai puţin în vedere un rezultat practic, de o utilitate incontestabilă, ci năzuiesc să impresioneze prin îndrăzneala inovaţiei. Aşa-zisul Plan Integral de Dezvoltare Urbană anunţă proiecte grandioase. În primul rînd, ceea ce se proclamă ca recuperare a zonei de la sud de Dîmboviţa. Aţi înţeles că acea reconectare cu nordul a fost justificarea agresiunii prin care traseul Buzeşti – Berzei s-a lăbărţat pentru a crea o alternativă la Calea Victoriei şi Lascăr Catargiu, adică lărgind şi înnodînd între ele străzi care, fiind formate organic, nu apăruseră cu intenţia de a croi o arteră. Lista proiectelor de care se vorbeşte de multă vreme cuprinde trei poduri peste Dîmboviţa (două pietonale) şi parcări subterane, foarte necesare, în Piaţa Constituţiei, la Sala Palatului şi în zona Uranus – Rahova. De utilitate mai discutabilă sînt planurile de a construi pe Şelari o Curte a Meşteşugarilor, deci o susbtituire artificială prin acest ansamblu al vechilor meserii a celor autentice care, prin alte cartiere, au fost silite să dispară tot prin intervenţia urbanistică. Tot aşa, s-a mai încercat restaurarea Palatului Voievodal Curtea Veche, cu un rezultat debil şi factice. Dacă n-a mai rămas destul din vechea reşedinţă a domnilor Ţării Româneşti şi nu există imagini care să-i fi păstrat înfăţişarea, planurile ruinelor nu pot servi decît arheologilor; încercarea de a ridica ziduri ar fi inevitabil un fals. Altă restaurare, a Hanului Solacolu, se amînă mereu, pînă cînd n-o să mai fie nimic de restaurat. Se mai preconizează concursuri de arhitectură pentru a reconfigura Pieţele Unirii, Revoluţiei, Universităţii şi Victoriei, dar a mai fost vorba de asemenea competiţii şi nu s-a ţinut seama de rezultat.

Din aceste prefaceri nu reiese o concepţie coerentă. Unele chiar sînt imaginate cu o mentalitate care caută, înainte de toate, spectacolul de un gust îndoielnic. De pildă, promenada pe Podul Mogoşoaiei, sau orice prilej de tămbălău în imitaţii de costume de epocă. Se naşte bănuiala că s-ar dori aducerea Căii Victoriei la un caracter pietonal, deci de scenă pentru evenimente mondene – şi de expoziţie comercială, showrooms etc. Prin deplasarea traficului pe noul bulevard dintre Piaţa Victoriei şi Uranus, acesta ar căpăta insidios îndreptăţirea de care încă are nevoie şi care nu precedase distrugerile de acolo. Cum s-ar putea înţelege altfel intervenţiile care au modificat din ce în ce aspectul Căii Victoriei şi care nu reconstituie deloc o tradiţie? Ce înseamnă extinderea exagerată a trotuarelor? Va face loc defilării pietonilor şi turiştilor cu ochii la vitrine, precum şi pistelor pentru biciclişti. Asistăm la presiunea organizată a bicicliştilor, care invocă situaţia din ţări străine (Germania, de exemplu) şi care protestează contra prezenţei maşinilor parcate pe trotuar, dar centrul Bucureştiului nu are parcări deloc, deci nu se pot face concesii bicicliştilor, fără a strica echilibrul fragil existent. Se renunţă astfel la o bandă şi jumătate de carosabil – unde? – pe o arteră unde aglomerarea de automobile este, de mai multe ori pe zi, insuportabilă. De acum înainte, Calea Victoriei va avea numai două benzi de circulaţie în sens unic şi, în zone de intersecţii, sensuri giratorii amenajate pentru viraje spre stînga sau dreapta. Cum a fost posibil ca aceasta să se stabilească fără o consultare a opiniei publice? Nu numai a locuitorilor cartierului, căci este în discuţie o arteră principală, ba chiar una cu semnificaţie simbolică. Lucrările la realizarea proiectului au fost prevăzute pentru şase luni şi ne apropiem de termenul final, august. Cît despre cheltuieli, ele sînt evaluate la 8.700.000 de lei.

Tot în această zonă istorică vedem ce aduce proasta planificare şi faptul că primarii nu dau socoteala banilor cheltuiţi în anihilarea Pieţei Amzei, o frecventă referinţă literară din Bucureştii interbelici. Ca să îi redea splendoarea de altădată, primarul sectorului 1 a investit 20 de milioane de euro în reamenajarea Pieţei Amzei, direct din buget, deşi un parteneriat public – privat cu unii din mulţii constructori de mall-uri sau supermagazine ar fi venit mănuşă Pieţei. Desfăşurarea lucrărilor s-a întins mult peste cei doi ani de zile prevăzuţi, timp în care activitatea pieţei a fost întreruptă şi comsumatorii, după o perioadă de frondă, în care ţăranii au vîndut din portbagaje, au plecat spre alte zări. Cînd, în sfîrşit, construcţiile s-au terminat, Andrei Chiliman a constatat că nu exista cerere pentru exploatarea acestui spaţiu la ce oferea el, adică să concesioneze piaţa pentru 35 de ani, pentru aproximativ 117.000.000 euro.

La suprafaţă, angajaţii Primăriei îşi dispută autoritatea asupra parcării, cu o bandă interlopă, pentru că nu s-a construit o parcare subterană civilizată, cu un automat la intrare, şi sîntem lăsaţi cu elementul uman obişnuit. În noua clădire a pieţei, s-a început cu două etaje din trei, şi acum mai merge unul cu doar trei tarabe, unde se oferă la suprapreţ cîteva legume şi pîine de Covasna. Lifturile s-au stricat din prima lună, nefiind comandate la Schindler, ci la una din obişnuitele firme favorite: iar subsolul parţial descoperit se inundă la fiecare ploaie. Nici ţăranii veritabili, nici consumatorii veritabili nu s-au mai întors în Amzei şi cea mai pitorească piaţă a Bucureştiului a dispărut, pentru totdeauna, probabil: locuitorii sectorului 1 au plătit ca s-o piardă.

În Piaţa Amzei, ca şi pe Calea Victoriei, încercarea de a construi mai binele riscă să distrugă un bine fragil, obţinut după tranziţie. În locul milioanelor cheltuite pe îmbunătăţiri, cîteva dialoguri cu cei care folosesc aceste spaţii ar fi ajutat la o evoluţie organică şi sigur mai ieftină a acestor spaţii tradiţionale bucureştene.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.