Se apropie alegerile: dacă nu cele pe care o ţară întreagă le aşteaptă, cel puţin cele locale, ceea ce înseamnă că soarta Capitalei este din nou în cumpănă. Dintre lozincile cu care sîntem îmbiaţi, una mi-a atras atenţia. „Noul Bucureşti“ este deviza cu care vor milita candidaţii PDL. E adevărat, e clar că iniţiativa privată nu poate fi ţinută în frîu. Citeam ieri într-o revistă austriacă despre sondajul care a găsit că, spre deosebire de elveţieni sau de finlandezi, a căror situaţie privilegiată o ştie oricine, cei mai nefericiţi europeni sînt românii. Aici, la noi, numai 10% dintre cei întrebaţi declară că sînt fericiţi. Hai să zicem că proporţia ar fi aceeaşi chiar la bucureşteni. Întrebarea este atunci dacă 90% reprezintă răspunsurile celor care sînt nefericiţi fiindcă n-au încă un Bucureşti nou, sau dacă, dimpotrivă, ei, marea majoritate, nu găsesc nici un motiv de fericire în năpustirea celor 10% spre noile cîştiguri pe care li le aduce transformarea oraşului. Vor dumnealor un Bucureşti nou? Foarte bine, să-l construiască la Pipera sau în Voluntari, că nu se supără nimeni. Ba mi se pare că, pentru locuinţele lor, au şi luat în stăpînire aceste zone. Dar pentru viitorul spaţiu de afaceri şi pentru a închiria altora apartamente se dă lupta în centru, pe care ofensiva îl va face de nerecunoscut.

În această privinţă au apărut date noi, prin acel „Audit al dezvoltării urbane în Bucureşti 1990-2011“, al cărui conţinut l-am aflat din HotNews, deşi un document plătit din bani publici ar fi trebuit difuzat pe o cale oficială. Rezultatele acestei foarte serioase anchete n-au fost probabil pe placul autorităţii care o comandase, aşa că le cunoaştem prin „leakings“ (adică, pe româneşte, scurgeri). Ele justifică îngrijorarea cu care am urmărit şi pînă acum intensificarea agresiunilor la care e supus Centrul Vechi. De aici reiese că Planul Urbanistic General a fost modificat în şase ani (2005-2011) de vreo trei mii de ori! Mai precis, Consiliul General al Municipiului a adoptat 511 PUZ, modificări zonale a căror distribuire este şi ea semnificativă: 281 numai pentru sectorul 1, pe cînd în sectorul 6 – doar 12. În acelaşi timp, 2383 de planuri urbanistice de detaliu au fost adoptate de către Consiliile Locale, iar jumătate dintre ele, 1107, pentru sectorul 2. Ca să se înţeleagă ce se caută prin asemenea derogări, tot mai numeroase, de la reglementările anterioare, în cele mai multe cazuri a fost vorba de creşterea indicatorilor urbanistici, aşadar amplificarea gabaritului clădirii, fie prin supraetajare, fie prin mărirea procentului de ocupare a terenului. Aşa se face că, pe străzi unde înălţimea construcţiilor era relativ egală, izbucnesc excepţii care, mai tîrziu, vor putea fi invocate spre a îndreptăţi alte blocuri înalte. De asemenea, acolo unde parcela lăsa loc pentru o curte, şi aşa îngustă, nu mai rămîne nici un petic de pămînt neclădit. A crescut populaţia? Desigur, dar de ce să se înfigă tot în centru?

Altă direcţie în care se întind derogările este schimbarea funcţiei terenului. Uneori se invadează chiar spaţiul public. De pildă, am auzit un zvon (deocamdată, numai atît) despre o răspîntie sub care se va scobi o parcare subterană, într-adevăr necesară, însă, deasupra ei, se va planta o fîntînă a cărei apă va ţîşni în jurul unei statui (trebuie să trăiască şi sculptorii!). Nouă, ca trecători prin faţa unor asemenea abateri de la bunul-simţ, nu ni se spune dacă au, chiar toate, autorizaţie de „for competent“ sau s-a ţinut seama doar de interese personale, de bunul plac al proprietarului terenului. Căruia i s-a năzărit să aleagă o tencuială portocalie pentru casa lui, ori să se ascundă în dosul unui gard opac şi înalt. De reclamele care se întind peste o faţadă întreagă, ce să mai vorbim?

Impresia generală este de incoerenţă, de vulgaritate, de aviditate comercială. În aceste condiţii, singurul om pe care aş vrea să-l văd că îndreaptă această situaţie este Nicuşor Dan. Modestia cu care se prezintă, atît de altfel decît concurenţii lui, dar şi tenacitatea cu care a dus mereu la capăt iniţiativele, pe care le ia pentru protecţia unei părţi de neînlocuit din oraşul nostru, îmi dau încredere. 

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.