În 2016 se deschidea la Bucureşti, la Combinatul Fondului Plastic (o zonă care creşte în spaţii de artă – galerii comerciale ori non-profit – plasate alături de ateliere deja existente), Sandwich: o platformă iniţiată de către un grup de artişti şi plasată într-un reziduu, între două construcţii utilitare. Un an mai tîrziu, pe 11 mai (ironic sau nu, în plină inaugurare a Bienalei de artă de la Veneţia), Dan Perjovschi deschide aici World Attractions: o expoziţie cu magneţi, aşa cum probabil aproape fiecare dintre noi are măcar cîţiva. Un proiect care a început timid s-a transformat într-o întreprindere internaţională şi a mobilizat lumea globală a artei. Peste 200 de oameni care au contribuit – dintre care aproximativ 150 de instituţii de artă (muzee, bienale, centre) – peste 500 de magneţi. Plicuri venite de la marile muzee aterizau într-un spaţiu cît o fîşie, gata pentru a fi instalate. Am vorbit cu Dan Perjovschi despre acest fenomen al magneţilor, dar şi despre lumea lui virtuală.

 

Cum v-a venit ideea unei expoziţii cu magneţi, în locul desenelor? Ce reacţii au apărut?

Alexandru Niculescu m-a invitat să expun la Sandwich. Locul e problematic, între două garaje de tablă, o platformă creată de oameni entuziaşti, fără buget. Şi pentru că zidul e de metal, m-am gîndit să aduc lumea cu aceşti magneţi la Sandwich, să fac un show internaţional. E o logică simplă, magneţii se prind pe metal, organizatorii nu mai trebuie să cumpere nimic, nu voiam să îi încarc. O idee ar fi fost să desenez cu un cui, să zgîrii, dar asta însemna ca următorul care vine trebuie să mă aibă pe mine în cîrcă sau că organizatorii trebuie să vopsească. Or, eu nu voiam să modific nimic, să nu încarc locul cu probleme în plus. Dar proiectul s-a ramificat apoi. Timp de cîteva luni am cerut magneţi tuturor instituţiilor cu care am colaborat în viaţa asta… A fost un întreg proces de rememorare. În unele locuri, nu mai e directorul sau curatorul cu care eu am făcut expoziţie în urmă cu 15 ani, a trebuit să interacţionez cu noua conducere… a durat în unele cazuri. Te uiţi pe aceşti pereţi şi vezi unde am expus, de-a lungul carierei. La un moment dat, am cerut magneţi şi prietenilor.

Sînt mai multe niveluri de lectură: sînt şi acei magneţi clasici cu obiective turistice din diferite oraşe, dar sînt magneţii cu logo-urile unor instituţii de artă ori magneţii personali, cum e cazul lui Kristine Stiles şi fotografia-magnet a calului ei.

Proiectul a pornit ca un fel de ironie la adresa spaţiilor de expoziţie, dar între timp a devenit foarte ambiţios. Magneţii sînt fie kitsch, un kitsch autentic, fie conceptuali. Dacă îi pui împreună, kitsch cu kitsch se anihilează, minus cu minus dă plus. Lumea a reacționat cum a vrut, unii au produs un magnet. Mi-a consumat foarte mult timp, deşi iniţial eu am crezut că îi dau drumul și îmi văd de-ale mele.

Dacă desenaţi, perioada de lucru era mai scurtă…

Lumea are un tip de așteptare de la fiecare artist. Eu îţi zic acum Damien Hirst – te gîndești la ceva, zic Hans Haacke – îți imaginezi un tip de instalație. Dar poate acelaşi Haacke vine la București și va face cu totul altceva. Eu mi-am propus să fac ceva care să nu apese pe umerii organizatorilor, să fie haios și în același timp serios.

„Şapte metri de călătorie“

Începeţi să stabiliţi un dialog cu diverse țări.

Da, dar eu nefiind un artist de tipul acesta, nu mi-a fost foarte ușor să imaginez acest protocol şi nu-mi dau seama nici în momentul de față dacă am procedat corect. Eu am profitat de Facebook, cum scria unul, cum: „Adu-mi și mie un magnet!“ Sau primeam o invitație la o expoziție în nu știu care muzeu şi răspundeam: „Am primit, dar nu vreți să-mi trimiteți un magnet?“. Sandwich a trebuit să-și facă o cutie poștală, poștașul a învățat adresa, deci s-a creat un fel de mașinărie pe care eu nu am plănuit-o neapărat. Spre surprinderea mea, lumea este un sat global. Gîndește-te și tu, MOMA trimite un plic la Galeria Sandwich. Cum e asta? Există un tip de solidaritate extraordinară în lumea artelor, instituțională sau privată. Pasul următor a fost să producem şi noi magneți, în care am vrut să fie toate proiectele de pînă la mine, vizitatorii să le poată cumpăra cu bani foarte puțini, şi toţi aceşti bani strînşi să susţină spaţiul. Lumea trebuie să înțeleagă că locul acesta nu primește bani din văzduh, e un efort foarte mare pentru artiștii din spatele lui.

Aţi avut criterii de expunere a magneţilor?

Nu am vrut să fie didactic. Le-am amestecat pentru că aşa e lumea. De fapt, principalul scop al acestei expoziţii era următorul: vii aici, in the middle of nowhere, şi vezi pe magneţi nume de oraşe în care poate că ai fost şi tu – şi e un exerciţiu de rememorare – sau unde ai vrea să mergi. Sînt şapte metri de călătorie. Te pun în situaţia în care îţi poţi imagina. Există şi o definiţie mai culturală, de la Borges, El Aleph. Ai într-o particulă mică toată lumea. La un moment dat am devenit obsedat, mă uitam să văd din ce oraşe nu am magneţi şi voiam să aflu ce instituţii de artă sînt în locul respectiv ca să le cer repede… Sînt multe locuri pe care nu le am, dar am de pe toate continentele, deci acum sînt totuşi liniştit.

Eu îmi iau cîte un magnet din orice loc călătoresc, e un suvenir care îmi place. E, uneori, un kitsch încîntător. Cum vi se pare acest amalgam vizual la nivel estetic?

E amestecat. Mie, structural, îmi plac ansamblurile de lucruri mici şi colorate, orice! Mereu îmi atrag atenţia. Dacă merg, de exemplu, într-un tîrg de vechituri, imediat mă lipesc de masa cu multe insigne, mă fascinează. Am învăţat această practică a colecţionării de la Lia, soţia mea. Dar colecţiile ei sînt mult mai conceptuale. Eu, în schimb, sînt colecţio-narul fanatic. Lia selectează, nu ia orice dintr-o anumită colecţie, spre deosebire de mine, care iau tot din jurul unui anumit element. Devine obsesiv pentru mine, de aceea mă şi bucur că se termină acest proiect. Am cheltuit o căruţă de bani pe magneţi.

Ce veţi face cu ei acum, la final de expoziţie?

Îi ţin ca pe o piesă în sine şi voi dezvolta ceva pornind de la ei. Pasul următor va fi la Sibiu, pentru că la anul sărbătorim o sută de ani de România şi va fi un an naţionalist – după cum vezi, trăim în ultima vreme o formă de naţionalism parşiv, nu ştiu ce se întîmplă cu ţara asta –, şi aş vrea să rup ceva din suta aia de ani de România şi să aduc toată lumea la Sibiu sub forma magneţilor. O jumătate din zidul pe care eu îl desenez la Sibiu e din metal, partea de sus. Voi găsi o formulă de colaborare, dar nu voi mai lucra cu instituţii… Eu am totuşi o grămadă de follower-i pe Facebook. O să le cer prietenilor mei şi celor care mă urmăresc pe Internet, vreo 25.000, să îmi trimită cîte un magnet de pe unde se duc ei în vacanţe. Acesta e planul iniţial, cum va arăta la sfîrşit, mai discutăm.

Cum vă explicaţi atracţia noastră pentru magneţi şi modul în care ei au apărut în orice orăşel, oricît de mic? E ca o lucrare de artă în miniatură, atunci cînd nu ne permitem una reală.

Sîntem atraşi de ideea de suvenir, ne trebuie ceva din locul pe care îl vizităm. Eu, de exemplu, iau vederi. Sau hărţi (eu cu Lia le păstrăm pe toate, în sacoşe).

Da, dar în cazul magnetului intervine ideea de expunere.

În prezentările mele publice, am o observaţie la un moment dat despre Palatul Parlamentului: el a ajuns pe magneţi care se pun pe frigiderul care a fost golit ca să se construiască tocmai ea, Casa Poporului, un nume jignitor pentru toată lumea, pentru că nu a fost niciodată a noastră, numai a dictatorului şi a aleşilor… Eu, cînd desenez, oriunde mă duc, merg în magazinele de suveniruri să văd ce consideră fiecare oraş că îl defineşte. În mare parte, sînt unitare pentru că sînt făcute în China… dar, dincolo de asta, apar micile diferenţe. Şi mai e ceva interesant: în toate magazinele de suveniruri, cei care vînd sînt imigranţi.

Ce se mai întîmplă pe pagina dvs. de Facebook şi cum vă mai simţiţi în raport cu această reţea? Priveam numărul mare de fotografii pe care le-aţi primit în timp foarte scurt referitor la „balcoane“, o adevărată cercetare antropologică prin România balcoanelor inventive.

E cîte o problemă politică sau o chestie neghioabă şi parcă îmi apasă mie un buton şi atunci fac un album pe Facebook. Eu încep ceva şi apoi lumea îmi trimite. Mă simt călare pe ceva şi încerc să îl duc mai departe cum pot. Şi sînt mai multe planuri care mă interesează, cum ar fi politicul şi activismul. Un popor are capacitatea extraordinară să ironizeze puterea şi Facebook-ul poate deveni o resursă nelimitată. Ai la îndemînă dintr-odată zeci de mii de cercetători, pe un anumit subiect. Nu fac asta tot timpul, doar atunci cînd am timp. În ultima vreme toate proiectele mele de artă au extensie pe Facebook. Desenele mele ajung să se recicleze în societate prin intermediul acestui instrument. Îmi place mult Facebook-ul, lucrez cu el. E adevărat că uneori genul de comentariu pe care îl primesc mă stîrneşte prea tare şi realizez că îmi ia şi din splină, şi din timp… E interesant pentru că e în priză directă. Pare mai adevărat. Atunci cînd faci o expoziţie pur şi simplu, e o expoziţie pur şi simplu, nu ai nici un fel de control. Aici, online, primesc reacţii mixte, şi toate sînt utile, şi cele pozitive, şi cele negative.

Reţelele sociale ne ţin în bule de acord, îmi spunea critic curatorul Charles Esche de curînd.

Eu am setările deschise, nu lucrez cu prietenii mei. Sînt subiectul unui hate pe care e foarte greu să îl explici. Îl contrazic pe Charles: şi în viaţa reală sîntem în bule, nu ne întîlnim cu cei cu care nu ne place să o facem! Teoriile astea mi se par absolut inutile, în viaţa de zi cu zi trăim în bule! E adevărat că numărul celor blocaţi de mine ajunge la nivelul de prieteni în ultima vreme… Pentru că nu mai am răbdare. Unii oameni au rămas în lista mea tocmai pentru că nu gîndesc ca mine, dar sînt cît de cît suportabili. Eu nu am nici cea mai mică intenţie să îmi sparg bula doar ca să mă simt mai democratic. Toată politica e în bulă! Toţi politicienii. Toată lumea e în bulă, România e organizată pe triburi, pe familii. So-cial media îţi permite să ieşi din bulă dacă vrei, ceea ce media tradiţională nu făcea posibil. Nu îţi cumpărai niciodată ziarele care te ofticau, ci pe cele cu care te identificai. Chiar din contra, social media permite mai mult decît media tradiţională.

a consemnat Daria GHIU