George Anghelescu (n. 1985) a absolvit Universitatea de Arte București în 2008 și e reprezentat de Galeria H’art. Alături de Ștefan Ungureanu, a­du­ce în pictură un bagaj important de îndemînare și creativitate în ceea ce privește stăpînirea desenului. Mai multe la georgeanghelescu.ro.

Pentru început, propun să identificăm niște momente în evoluția dvs. ca artist.

Perioada 2004-2008 a fost ceea ce eu numesc pauză de școală, adică o perioadă în care oamenii n-au nici o pretenție de la tine, ai un cec în alb. Nu vreau să reproșez școlii că nu m-a învățat nimic, pentru că nu aveai de la cine să înveți. Oamenii din școală sînt niște victime ale aceleiași geografii și ale aceleiași educații. Dacă ei n-au avut conexiuni cu elita culturală a Vestului și au rămas în această bulă abisală creată dintr-o inerție autosuficientă, nu ne-au dat prea multe exemple, n-au știut să funcționeze într-un sistem real, de piaţă sau de politică a artei așa cum se întîmplă la nivel global. Nu au predat ceva folositor pentru artiști, dar, în acelaşi timp, nici n-au impus modele absurde de lucru, n-au impus relații învechite, academice sau tehnice.

Dar şcoala a trecut repede și eu oricum am trecut rar pe acolo. Eu am terminat Grafică şi acolo nu era nici o figură patriarhală sau paternală care să ne învețe. Mi s-a permis să nu mă duc prea des, dar compensam în alte zone. Cum a fost, spre exemplu, experiența de asistent în atelierul lui Dumitru Gorzo. Am învățat lucruri pe care poate le-am uitat, dar multe au rămas. Gorzo e un om și un artist foarte pasionat, iar acum, chiar dacă sînt la vîrsta lui de atunci, simt că încă mai am mult de lucrat. Dar este vorba și despre alt tip de lucru. În cazul meu, caut o imagine, coc lucrurile mai mult, lucrez în Photoshop, îmi fac proiectul în computer, apelez la alte resurse. Și înainte de această perioadă lucram într-o zonă similară de vizualitate, căutam imagini punk, mă interesau cromaticile violente și ironia. Cu siguranță am fost influențat, cel puțin la nivel de atitudine, față de cum trebuie să mă raportez la artă și cum trebuie s-o văd, ca pe o mică industrie care să funcționeze, care să se dezvolte și în care să te dezvolți și tu. Și să nu rămînă ceva romantic, o poezie despre solitudinea artistului. Am înțeles că arta este o chestiune extrovertită, că trebuie să te impui, să devii o prezență în memoria celorlalți.

După ce am terminat facultatea, în 2008 (facultatea mi-a oferit, totuși, un lucru foarte bun: bursa Erasmus de la Roma, unde am recuperat toată cultura vizuală învăţată în liceu și în facultate), trebuia să mă întrețin singur, iar atelierul în care stăteam era foarte mic. Singurul om pe gustul meu, și la nivel uman, și la nivel artistic, era Ștefan Ungureanu, aşa că i-am propus să împărțim atelierul și a fost de acord, iar de acolo lucrurile au evoluat firesc.

Cum au decurs proiectele expoziționale?

Încă din facultate am expus, dar, pînă anul trecut, am avut expoziții de grup, împreună cu Ștefan Ungureanu sau cu Adrian Preda. Le privesc ca pe niște strategii de supraviețuire. La un moment dat am început să vorbim despre o posibilă expoziție la New York. O reprezentantă a galeriei Slag ne făcuse o vizită la atelierul nostru din Cotroceni. Focusul galeriei era pe artă est-europeană, românească, și pe această filieră am participat cu două lucrări în expoziția de grup „Against All Odds“. Apoi, la scurt timp, l-am cunoscut pe Dan Popescu.

Care a fost efectul Slag?

Nu era o galerie cunoscută la acea vreme, abia acum are o notorietate mai mare. După acea expoziție de grup, galeria a început colaborări și contracte de reprezentare. În prima formulă de artiști reprezentați am intrat și eu cu Ștefan, dar în cei doi ani de contract nu am putut furniza material pentru o expoziție personală. Poate nu ne-am dat silința și poate am ratat o ocazie, dar nu a fost așa rău, în cele din urmă. Într-un fel, ne-a girat contactul cu alți oameni și cu alte colaborări. Adrian Preda era deja cooptat de H’art, astfel, am ajuns la expoziția de grup cu trio-ul format din mine, Adrian Preda și Ștefan Ungureanu, un fel de trio generațional, dar mai ales locațional, un fel de mesaj al Bucureștiului în acel moment.

Cel mai mare merit al H’art-ului este că nu produc și vînd, nu vorbim despre un magazin de artă sau despre o galerie limitată, ci despre o galerie care produce cultură vizuală fără să impună limite sau direcții artistului. Te poți duce pînă la capăt în nebunia ta și nu vei întîlni nici un zid, nu ai o cotă de atins sau o structură fixă de urmat. Ceea ce e un mare noroc pentru mine, iar astăzi pot spune că, în acești termeni, Dan Popescu e un catalizator cultural. Niciodată nu a fost o miză pur financiară la mijloc, iar lucrările, oricum, se vînd singure. Au nevoie, desigur, de o intermediere, dar nu ai nici o garanție că intermedierea facilitează vînzarea. Există galerii care te aleg pentru că tu corespunzi sau pentru că ești într-un trend.

Din perspectiva aceasta, New York-ul și Slag Gallery reprezintă un loc în care există inflație reală de artiști și practicanți, trebuie să ai o prezență constantă. Evenimentul nostru de acolo a fost mic, dar perceput altfel aici. Nu există decizii proaste și bune, ci decizii pe care le iei sau nu.

Cum îi percepeţi pe cei care intră în contact cu lucrările dvs.?

Încerc sau sper că pot să-i echipez mai bine cu spirit și gîndire critică, să exprime mai mult din informația pe care o primesc și s-o distileze fără frica de a interpreta greșit. Dar nu vor să riște. Există o frică foarte mare în oameni de a nu părea proști, așa că cei mai mulți aleg să tacă. Și tac, de obicei, în fața ta, chiar dacă imaginea picturii percutează.

Oamenii sînt în stare să discearnă singuri, să decodifice, să perceapă lumea sau arta din jurul lor. Ce fac eu sînt doar niște imagini, un amalgam pe cît pot de concentrat și de condensat din simboluri, care cred că eliberează dacă îi oferi propria interpretare. Dacă dai o definiție și în text, și în imagine, și totul e închis, pui paranteze ferme prin care lucrarea nu mai poate crește. Ca să existe o relație și un dialog între tine, cel care face, și cel care primește, trebuie să o lași deschisă. Dar oamenii se cenzurează pentru că nu vor să cadă în ridicol. Însă dacă ar fi versați, prea sofisticați, și ar ști toate subtilitățile, eu aș fi cel care ar cădea în ridicol.

Pare că există un calcul premeditat și definit în spatele compoziţiilor dvs., cum să ne raportăm la această aparență?

Aș spune că este chiar o impresie. Nu sînt decît părți reflectate ale lumii în care trăiesc. Fiecare obiect din jurul nostru are o origine industrială, trece printr-un proces tehnic. Fără matematică și fără știință nu poți ajunge la nimic astăzi. Oamenii nu mai trăiesc în relație cu formele organice, în case făcute din pămînt sau într-un context organic natural pur. Iar ceea ce este în jur nu e o conștiință reală, ci doar o impresie a lucrurilor, o distilare ignorantă a matematicii. Vorbim despre cifre fără să cunoaștem elementele de bază. Eu pictez natura fără să pretind că știu cum funcționează. Un fel de impresionism al științei formează lumea în care trăim şi pe care eu pot doar să o observ, să o admir.

Nu este despre esențe sau despre fond, ci despre lucruri care apar pe drumul meu spre o concluzie vizuală. Aleg subiectele dacă mă ating la un nivel emoțional. Şi de acolo se ramifică lucrurile. Pornesc de la o sămînță, apoi adaug, selectez și stratific pînă devine un construct. Și aleg lucrurile care au anumite conotații vizuale. La fel și tehnicile, și estetica ar trebui să fie satisfăcătoare vizual. Dacă am figurat un avion sau o mașină de război, e vorba despre un obiect frumos, seamănă cu o structură, e un nivel de sofisticare la care a ajuns civilizația. Un nivel în care producem avioane care zboară cu viteze halucinante și care pot face aproape orice. Am atins visul zborului și tot ce e înălțător, dar în spatele visului zborului stau războiul și conflictul intens dintre oameni. Aceste mașini sofisticate sînt create de știință și de cultură, sînt obiecte perfecte, arată impecabil, sînt o formă a gîndirii matematice, includ aparatură extrem de performantă, dar obiectul este folosit împotriva tuturor acestor lucruri. Știința, ca lucru amoral, este folosită împotriva civilizației, prin război, anulînd tot acest demers creator.

Se scrie în online că pictura ar fi murit…

E un clișeu. Nu moare și nici nu are cum să moară pictura. Sîntem blocați într-o lume senzorială, iar informația de calitate nu poate fi tradusă de digital sau de alte substitute intermediare. Orice intermediere degradează calitatea informației originale. O lucrare, un performance, o piesă de teatru, orice, nu pot fi trăite la nivelul maxim decît pe viu, într-o experiență naturală.

Să luăm, spre exemplu, catalogul de artă. Dacă ai un site, un portofoliu online pe care îl distribui ca să îl vadă cît mai mulți, e relevant în măsura în care arată profesionist. Dar trebuie înțeles că durata de atenție acordată unui site nu depășește cîteva minute, e un scrolling permanent. Modul în care te poți asigura că lucrările tale reproduse pot comunica și la distanță e catalogul. Are o încărcătură emoțională mult mai mare și e un obiect fetiș, iar față de site, catalogul este plasat într-o tradiție de așteptări la nivel de percepție. Ești educat să respecți cartea ca obiect, cartea ca depozitar și convenție de informație. Cine primește o carte o să-și dedice mai mult timp răsfoitului, e o altă relație cu obiectul decît cu substitutul obiectului.

Tentativele de reproducere virtuală, cum este și e-book-ul, completează și duc mai departe, dar nu înlocuiesc. La fel și pictura: nu poți înlocui cu nimic experiența de a vedea pe pielea ta, cu ochii tăi, o pictură într-un muzeu. Un Van Eyck, să spunem, la care trebuie să vezi toate straturile, valorațiile, glasiurile, calitățile pigmentului în transparență, cum se recompune lumina în diferite straturi… Acestea nu pot fi reproduse. Nuanțele și subtilitățile nu se pot construi decît în obiectul original, cu pigmenții, metodele și tehnicile tradiționale.

Cum vă raportaţi la istoria artei?

Noi avem niște stereotipuri de gîndire, mai ales asupra lucrurilor vechi. Nu cred în liniaritate, în evoluțiile istorice, dar în final lucrurile apar într-o linie de sens, de coerență. Trebuie să existe un fel de fir epic, o gîndire narativă. Lucrurile sînt fragmentabile, iar treaba cu această chestionare permanentă a relevanței picturii, mai ales acum, cînd vorbim despre Internet și computer, este că tindem să le confundăm cu multe metode de comunicare învechite. Poate ar trebui văzute ca instrumente complementare, care dezvoltă paletarul de posibilități. E șocul noului, generațiile tinere sînt amorezate de tot ce este nou, iar noutatea creează irelevanță. Despre orice mediu am vorbi: fotografia care a ucis pictura, filmul sonor care a ucis filmul mut, televiziunea care a ucis radioul. De fapt, fiecare generație a descoperit un nou mediu de comunicare vizuală audio-video, chestionînd relevanța celorlalte medii. Pictura este doar un alt mod de a te exprima și, întîmplător, e unul dintre cele mai intime moduri de exprimare. E o chestie nemediată, comunică direct cu mediul de exprimare, e o felie de timp învestită într-un obiect.

În acești termeni, pictura are și o latură temporală. Știi sigur că omul acela a fost în acel loc, în fața acelei pînze, îl poți poziționa în timp și spațiu, e o falie trăită. Poți să descompui imaginea, să vezi care a fost desenul, culoarea, retușurile, finisajele… Nici în fotografie, nici în nimic altceva nu poți reda expresia și prezența autorului. Este poezie trăită, este din aceeași categorie cu scrisul, faci nişte semne, iar semnele acelea necesită timp și concentrare ca să creeze un anumit sens. Totul cere timp și prezență, atenție. Este gîndire reprodusă și transpusă vizual, gîndești idei, cuvinte, imagini, apoi pictura și filtrul unificator al picturii, obiectul, toate acestea fac interpretarea celui care o primește și o privește. Fiecare privitor va avea o altă interpretare, conformă cu momentul în care trăiește. Nu ai cum să înțelegi o pictură în afara contextului ei, trebuie să citești scripturile ca să înțelegi cifrul de decodificare. Oamenii sînt capabili de gîndire simbolică, sînt eleganți intelectual și înzestrați. De o sută de mii de ani oamenii sînt la fel, chiar dacă primii păreau rudimentari pentru că aveau un instrumentar mai redus. Asta însă nu ne dă dreptul să ne considerăm în vîrful evoluției.

Sînteţi ancorat în dinamica prezentului sau percepeţi lucrurile din afara lor?

Tinerii au monopol pe flux, ei sînt cei care acum creează relevanță. Sînt ver­sați în comunicare, încă în dezvoltare, dar și foarte puternici. Trend-ul se au­to­de­pă­șește, fiind imposibil să-l prinzi din urmă. Eu simt că țin pasul încet față de mine însumi. Se întîmplă prea multe lucruri deo­dată, știm de ele, dar nu le putem cuprinde. Apare sindromul FOMO, fear of missing out, care generează frica față de neintegrare, de neconectare. Dar mie îmi place să diger mai lent, să pot prinde rădăcini în ceva mai durabil.

Eu practic o meserie doar întîmplător relevantă. Arta poate fi un debușeu pentru oameni, deci este nevoie de artiști. Mă văd ca un furnizor de servicii de terapie estetică prin pictură. Sînt un meşteșugar și cred că asta e bine și nobil. Cred că toți oamenii înțeleg arta dacă le şi dai șansa să înțeleagă arta. Trebuie să-i lași să spună ce văd, să-i încurajezi, pentru că nu există o rețetă de a înțelege.

Oamenii poate ar trebui să muncească mai puțin și să petreacă mai mult timp cu ei înșiși, cu acele lucruri cu adevărat productive pentru viață, creatoare de extaz estetic, care împlinesc. Singurele lucruri pe care le vei regreta cu adevărat. Nu consumerismul în care îți poți cumpăra fericirea. O săptămînă de lucru de patru zile și restul timpului să îl petrecem în natură şi în cultură. Etica muncii, calitatea morală a lucrurilor, calitatea timpului cred că se vor îmbunătăți. Altfel, dacă ai doar două zile libere, ce poți face? Ești menajerul casei pe care ai distrus-o în celelalte zile. Nu poți decît să te pregătești pentru o nouă săptămînă de muncă și să vegetezi, nu să te odihnești. Iar aceste lucruri sînt cu adevărat contraproductive și anulează tocmai scopul. De aceea, uneori arta mea pare sau este numită socială, dar nu este socială. În același timp, nu mă fixez nici într-un anumit moment al istoriei. Mă activează lucruri aparent sociale, dar vorbesc despre un social istoric, despre un fond comun de suferință față de care empatizez, apelez și explorez și lucruri din trecut, teme generice ca Holocaustul și orice din acest spectru.

Ce proiecte aveţi în derulare?

Am avut lansarea catalogului, primul meu album solo după expoziția „Dulce et Decorum“. Sper să fie un kilometru zero bun, eu așa privesc momentul, să intru pe o nouă direcție. Vreau să revin în laborator, într-o următoare etapă, fără spaima imposturii. Simt că am depășit un moment, că s-a creat un sentiment de emancipare. Am marcat ritualic, să spun, un fel de maturitate. Așa că sper ca următoarea lucrare să fie încă și mai bine făcută, mai reală, chiar dacă nu am nici cea mai vagă idee despre cum o să arate. Am însă repere despre cum nu o să arate, despre ce nu o să fac, avînd la activ cîteva lecţii pe care sper să nu le ignor. S-a călit puțin traseul.

Urmează expoziții, probabil la Mobius și la H’art, și oriunde, dar mai întîi îmi doresc să știu că am lucrări – asta e cea mai importantă parte din ceea ce mi-am propus. Am depășit fricile legate de un anumit punct pe care simțeam că nu-l atinsesem; probabil vor mai fi și alte praguri, dar acesta este primul și se spune că primul este și cel mai greu. Vreau să mă concentrez pe expoziții personale, cel mult în duo-ul cu Ștefan Ungureanu, pentru că ne-a fost ușor să lucrăm împreună.

Lucrurile s-au schimbat și simt că ar trebuie mers în direcția lucrurilor făcute foarte bine. Avînd în vedere că expoziția „Vanitas“ a fost produsă cu zero buget, cred că a ieșit decent. Încercăm să creăm un fel de inerție, chiar dacă nu e cel mai fericit moment financiar al lumii în care trăim. Nu există neapărat o ideologie sau o politică în povestea asta, sînt doar expoziții. Momentan sîntem patru: eu, Ștefan Ungureanu, Lea Rasovszky și Adrian Preda, dar discuţia este deschisă – unii au venit, alții au plecat, și așa mai departe.

Pe scurt, încercăm să facem lucruri și în alte medii. Mediile de exprimare puse împreună sînt artă. Nu contează că ești pictor, video artist, sculptor – toate la un loc sînt multimedia. De aceea am și expus un mix de pictură, video, desene, tocmai pentru a anula identitatea fiecăruia în parte. Și pentru a spune că multimedia e artă tocmai fiindcă există confuzia că multimedia ar însemna fotografie și video. Lucru în detrimentul tuturor, creînd tabere și competiții inutile. Nu există un mediu mai bun decît altul, pur și simplu este vorba despre specificitatea mediului. Doar împreună se poate reda spectrul istoriei în care trăiești.

Asta e singura mea pretenție de la spațiul CAV, să expunem în toate mediile și, cu cît sînt mai ambigue, mai interconectate, cu atît mai bine. Chiar dacă eu am făcut mai mult pictură, am încercat mereu să depășesc convenția. Am preferat să pictez pe obiecte construite sau pe suprafețe neconvenționale tocmai pentru a depăși simbolic ideea de unitar. Poți picta pe orice, chiar și într-un joc video, poți picta pe poligoane, pe structuri matematice care redau tușe, culori, compoziții, iar la final suprafața să devină materială, să dea iluzia că ești într-un spațiu aritificial, virtual, dar real. Pictura își recapătă relevanța permanent.

a consemnat Silviu PĂDURARIU

Mai multe interviuri și materiale despre arta vizuală contemporană la unrestbucharest.com.

 Foto: Franz Galo