- interviu cu Judit ANGEL -

Draculaland 1 (o Mona Lisa preschimbată în Vlad Ţepeş), Mă simt minunat pe platan, posterul istoric al unei expoziţii anulate de mineriadă, Castelul din Carpaţi (literal, din pachete de Carpaţi) şi Canal Grande metaforic. La Berlin, în Galeria românească Plan B, expoziţia „When History Comes Knocking“ a deschis – aşa cum spune Mihai Pop, directorul Galeriei – „un nou capitol, cel al tranziţiei postcomuniste“, prin lucrări de artă ale anilor ’80 şi ’90. Judit Angel, curatorul expoziţiei şi critic de artă, a trăit pînă în 1998 în România, unde a participat activ la formarea climatului artistic postcomunist, fiind creatoarea unor importante expoziţii pentru arta românească autohtonă, într-o perioadă de tranziţie – anii ’90 –, un timp accelerat după izolarea temporală şi spaţială a anilor ’80. Alături de unul dintre cele mai longevive laboratoare experimentale din România, grupul media Kinema Ikon din Arad, Judit Angel a iniţiat evenimente precum Art Unlimited SRL, Inter(N), Complexul muzeal. În 1999, a fost curatoarea Pavilionului românesc la Veneţia, iar în prezent lucrează la Mücsarnok/Kunsthalle din Budapesta. „When History Comes Knocking: Romanian Art from the 80s and 90s in Close Up“ a rămas deschisă pînă pe 19 februarie. O expoziţie cu peste 20 de artişti (Alexandru Antik, Sándor Bartha, Rudolf Bone, Mircea Florian, Călin Dan, Teodor Graur, Ion Grigorescu, Wanda Mihuleac, Kinema Ikon, Iosif Király, Dan Mihălţianu, Călin Man, Andrei Oişteanu, Miklos Onucsan, Decebal Scriba, Eugenia Pop, Dan Stanciu, subREAL, László Újvárossy, Sorin Vreme), ce se concentrează asupra direcţiilor experimentale în arta românească a anilor ’80 şi ’90. O expoziţie de sinteză despre arta românească şi despre o generaţie care a trebuit să se „reformateze“ imediat după ’89.

 

Foarte mulţi dintre artiştii cu care lucraţi în anii ’90 se regăsesc în expoziţia pe care aţi curatoriat-o la Berlin. Cum arată acei ani de tranziţie revizitaţi astăzi într-o expoziţie în Occident? 

Anii petrecuţi la Muzeul de Artă din Arad au fost rodnici; într-un interval relativ scurt (1992-1996) am reuşit să fondăm noua colecţie de artă românească contemporană a muzeului, axată pe lucrări din anii ’80-’90. Vecinătatea grupului Kinema Ikon a fost stimulatoare; colaboram în proiecte reciproce: grupul expunea în expoziţiile concepute de mine, iar eu participam la prezentările grupului în expoziţii ca „01010101... expoziţie“ (Bucureşti, 1994) sau „Media Culpa“ (Bucureşti, 1995). Au fost ani tumultuoşi în sensul că „urgenţele“ societăţii postcomuniste – stabilirea rolului artei şi al artistului în societate, restabilirea contactului cu publicul, evaluarea trecutului comunist în paralel cu încercarea de a înţelege schimbările bruşte din jur, recuperarea istoriei artei de după Al Doilea Război Mondial, stabilirea unor contacte internaţionale etc. – se prezentau simultan şi aveam senzaţia că trebuie să răspundem la toate acolo şi în acelaşi timp. De unde şi „ad-hoc-ismul“ perioadei, sintagmă care nu reprezintă o categorie valorică, ci caracterizează raportul dintre provocările societăţii de tranziţie şi răspunsurile scenei artistice. De pildă, expoziţia „Experiment în arta românească după 1960“ (1996-1997) s-a născut dintr-o asemenea urgenţă şi încă este cel mai la îndemînă punct de reper pentru arta românească din perioada comunistă. 

O schimbare esenţială este că această stare de constrîngere a început să se destindă încă din a doua jumătate a anilor ’90. Lucrurile au început să se aşeze, problemele nu au dispărut, dar s-au despărţit şi au apărut diverse priorităţi. Tranziţia s-a dovedit a fi termenul ideologic-tehnic al trecerii la societatea capitalistă, cea pe care o ştim din experienţa de toate zilele, nu cea a proiecţiei utopice de după 1989. Am devenit mai pragmatici, iar în lipsa unei utopii de serviciu, privim trecutul apropiat cu ochi critic şi lucid, încercînd să descoperim potenţialităţi încă neexploatate.

 Expoziţia de la Galeria Plan B a fost focalizată pe lucrări de artă românească experimentală din anii ’80-’90. Intenţia principală nu a fost aceea de a reconstitui anii tranziţiei care, în propunerea noastră, încep mai devreme de 1989, fiind vorba de schimbări la nivelul culturii, artei şi al mentalităţilor. Totuşi, am încercat să selectez lucrările în aşa fel încît un privitor occidental să poată avea nişte repere pentru reconstituirea contextului istoric. Ar fi multe exemple: Castelul din Carpaţi (1994-2010) al grupului subREAL, Jurnalul 1988-1991 şi Viaţa de artist sub socialism (2007-2010) ale lui Dan Mihălţianu, seria de fotografii (1975-1984) axate pe tema statului la coadă şi filmul Vitan-Ceauşescu (1994) ale lui Ion Grigorescu, Muzeul Teodor Graur (1990), Afişul (1990) lui Miklos Onucsan de la expoziţia „Cartea“, anulată de mineriadă, miniretrospectiva de diaproiecţii (1984-1993-2010) a lui Rudolf Bone, acţiunile Eugeniei Pop din anii ’80, discul Mă simt minunat (1981-2010) al lui Mircea Florian şi am putea continua. Titlurile sînt destul de sugestive şi nu voi descrie lucrările. Cred că expoziţia oferea o mixtură de date şi stări emoţionale, care invita privitorul occidental să construiască în funcţie de propriile apercepţiuni, eventual să şi le chestioneze. 

Diminuarea conflictului Est-Vest 

De ce expunerea – în multe cazuri refacerea – unor lucrări de artă create pentru un alt context temporal este necesară tocmai acum? Spuneţi în statement-ul expoziţiei că trăim astăzi, faţă de începutul anilor ’90, o dispariţie a atitudinii colonizatoare, o dispariţie a relevanţei conflictului Est-Vest. E vorba de un dezinteres al Vestului pentru noi, nu mai sîntem exotici, am fost înghiţiţi de Europa în 20 de ani?

Azi se refac nu numai lucrări, dar chiar întregi expoziţii, există o tendinţă de „re-enactment“, care ţine, cred, de ceea ce spuneam mai înainte despre încercarea de a revizita trecutul apropiat din alte perspective decît cele de pînă acum. Menţionez în statement dispariţia atitudinii colonizatoare a Vestului, diminuarea conflictului Est-Vest nu pentru a insinua dezinteresul Vestului faţă de Est, ci dimpotrivă, pentru a sublinia faptul că, după curiozitatea epidermică şi spectaculară, generată de evenimentele din 1989 şi, mai tîrziu, de războaiele din Balcani, asistăm la o nouă preocupare faţă de producţiile scenelor artistice din fostul Est. Există mai multe motive ale acestui interes, printre care găsim cerinţele pieţei artistice internaţionale, în paralel cu necesitatea revizuirii tezelor modernismului. Ambele converg către o necesitate a istoricizării fenomenului artistic estic al ultimelor decenii. 

Care credeţi că sînt urgenţele istoriei artei estice? Se vorbeşte mult despre necesitatea de a scrie istoria artei estice ca model de sine stătător, nu subordonat modelului vestic, aşa cum propune şi istoricul artei Piotr Piotrowski. 

Aş răspunde scurt: prioritatea este aceea de a scrie istoria artei estice, în primul rînd de către esticii înşişi. Desigur, nu prin lamentări şi într-un mod autarhic, ci ţinînd cont de specificul local privit într-un context internaţional, mai precis, din perspectiva lucidă a poziţiei periferice, în dialog cu discursul dominant.

Asistăm la orientarea către o nouă şi proaspătă axă de interes în arta contemporană? 

Reevaluarea artei estice este un fenomen în curs. În cazurile fericite, cum ar fi de exemplu programele curatoriale semnate de echipa Württembergischer Kunstverein Stuttgart, grupul WHW (Zagreb) sau echipa tranzit, aceasta este conjugată cu investigarea artei unor zone ca America Latină, Orientul Îndepărtat, spaţiile arabe sau Africa. Nu sîntem singurii care intrăm în acest vizor, este vorba despre procesul de reevaluare a unor întregi „zone albe“ de pe harta istoriei artei universale. 

În altă ordine de idei, mi se pare salutară intersectarea dintre film, fotografie, arhitectură, design şi curatoriat – o altă tendinţă care se manifestă de cîţiva ani încoace. Au loc revizuiri şi în această zonă, e vorba despre expoziţiile realizate de echipe mixte, axate pe diverse interstiţii la nivelul vizualului şi socialului. 

Cu ce artişti lucraţi acum?

Momentan lucrez la expoziţia Atelierului 35 din Oradea, care va avea loc în aprilie la muzeul MODEM din Debrecen. Solicitarea a venit din partea grupului în acord cu muzeul. De asemenea, sper că în curînd vom putea organiza expoziţia scenei artistice din Cluj la Mücsarnok/Kunsthalle din Budapesta, instituţia unde lucrez acum. După expoziţia de la Berlin, se pare că am intrat într-un curent reevaluator, care probabil îşi trăieşte momentul acum. Îmi face plăcere să lucrez cu artiştii, mai ales cu cei caracterizaţi de o gîndire conceptuală, însă nu pot spune că am preferinţe. Selecţiile le fac întotdeauna după cerinţele expoziţiei (a ideii curatoriale, ca să nu spun „temă“, deoarece acest termen îmi displace). Pentru mine, de obicei, primează ideea, caut artişti cu care cred că pot colabora în materializarea acesteia. Dar, dacă tot m-aţi întrebat de artişti, aş spune că m-ar bucura să fac cîndva un proiect cu Claire Fontaine, Experimental Jetset, Francis Alÿs sau să lucrez la o expoziţie Marcel Broodthaers, de ce nu?  

a consemnat Daria GHIU