Gheorghe Rasovszky, aNORMAL“, MNAC (23 noiembrie 2017 – 1 aprilie 2018). 

Una dintre definițiile date postmodernismului, această față „explicit interogativă“ a modernității, îi aparține lui Matei Călinescu, într-un volum de referință, Cinci fețe ale modernității. El vorbește despre postmodernism ca fiind „poate înzestrat cu cel mai mult spirit critic: autosceptic și totuși curios, neîncrezător și totuși căutător, binevoitor și totuși ironic“. Ea poate foarte bine să descrie o ființă umană, un artist bîntuit de idei, forțat să își facă loc pe o scenă de artă ostilă, un pas în față, doi înapoi, un artist în același timp relaxat, care își vede de propria operă și viață, etern critic, pe alocuri cinic și totuși nu îndeajuns de sceptic să lase totul deoparte într-o pasivitate voluntară, deci prezent, activ, în lumea lui și în același timp avatar al societății contemporane, din ale cărei fărîme construiește alte lumi artificiale, paralele cu realitatea cotidiană și totuși înțesate cu îndemnuri ancorate în real.

Începutul acesta se vrea o descriere a artistului Gheorghe Rasovszky, așa cum se dezvăluie el într-o retrospectivă amplă, deschisă la Muzeul Național de Artă Contemporană: „aNORMAL“, curatoriată de Simona Vilău. Alături de retrospectivă a apărut și un catalog de artist, pentru ca expoziția să prindă discurs: un interviu amplu cu artistul realizat de curatoare, dar și cîteva priviri critice, alături de un corpus dens de imagini. E de apreciat și de felicitat un asemenea moment: cînd catalogul apare imediat după deschiderea expoziției, nu e amînat la infinit, timp de ani și ani, pînă la uitare, așa cum se întîmplă frecvent pe scena de artă locală.

Să spui că Rasovszky se dezvăluie artistic atît în catalog, cît și în expoziția de la MNAC înseamnă să declari, de fapt, că – în mijlocul unui paradis de obiecte inventate, ready-made-uri corectate, fotografii alterate, picturi și ele modificate, pînză arsă, culori care se scurg, lucrări video montate brutal, într-o stridență vizuală agresivă, încărcată pînă la refuz – figura artistului, privirea frontală, înspre privitor, apare frecvent; la fel, mesajele alb pe negru, îndemnuri către spectator sau observații sincere. Lumea artistului dublează o lume reală și, totuși, îți amintește încontinuu că, în spatele ei, e el, privirea lui, memoria, obiectele lui și o oarecare nostalgie, de altfel bine strunită: nu apuci să cazi în ea prea adînc, căci ești extras la timp și readus, brutal, la viață. Fotografia mare de nuntă e a artistului punker care, în interviu, mărturisește absența oricărui prieten ori membru al familiei la cununia lor. Iubirea, esența propriei sale vieți, nucleul care te poate face să supraviețuiești într-un regim dictatorial: „…la un moment dat, după facultate, peste toate astea a venit cutremurul din 1977. Cu o lună plină gigantică și roșie. Și o primăvară incredibilă în care m-am căsătorit cu Carmen. Eram doi Rasovszky“. Dar în aceeași expoziție stă scris mare și „De fapt nu am descoperit nimic“, demantelînd mitul artistului pre-avangardist. Arta mai poate însemna descoperirea de noi soluții în artă sau arta subminează orice consens cu privire la ce este artă, arta transgresează orice definiție a obiectului artistic avansată de tradiție sau modernitate?

„«I can’t get no satisfaction» are asupra mea același efect ca Mona Lisa (mai ales cea a lui Duchamp, L.H.O.O.Q.)“

Gheorghe Rasovszky s-a născut în 1952. În expoziție sînt lucrări ale artistului din perioada 1970-2017. Desen, colaj, pictură, fotografie, video, instalație. De fapt, întregul proiect expozițional e o uriașă instalație. Nu e întîmplător faptul că artistul a absolvit secția de Scenografie a Facultății de Arte din București. La fel, legătura cu Gellu Naum, Dan Stanciu, Sebastian Reichmann, Iulian Mereuță. „Întîlnirea cu Gellu Naum a fost absolut vitală“, declară artistul, în același catalog citat mai sus, în care numele lui -Naum revine frecvent, „spirit de magician care fascinează peste Timp“ și care face ca timpul să dispară, o dispariție pe care o intuiești și atunci cînd parcurgi expoziția la muzeu.

E dificil să gîndești această retro-spectivă în mecanisme temporale, în termeni de momente artistice, evoluții, etape, schimbări, apariții și dispariții, preocupări ale unei anumite vîrste a lui Rasovszky. În schimb, o poți citi și privi în cheia poeziei lui Naum, o poezie a „colajelor de scurtmetraje în care se întîmplă lucruri“, la timpul imperfect, așa cum observă Simona Popescu, în prefața la un audiobook Naum apărut la Editura Casa Radio în 2012, o poezie în care memoria trebuie „amintită“ și, pe teritoriul memoriei, totul este posibil și se înlănțuie dincolo de regulile vieții.

Dacă poezia lui Naum e o planșă în care lucrurile – proiecții, vise, experiențe autobiografice – se reordonează continuu, la Rasovszky lucrările sale se află într-o continuă alunecare: sensurile glisează, cu ironie, dar și cu inocență, e o lume stridentă a spectacolului, ba e una a mărturisirilor, ba una iconoclastă, a picturii în centrul căreia scrie, cu pensula înmuiată în culoare neagră, „Asta e zona pe care mai trebuie pictat ceva (pictat sau altceva)“, ba una a jocurilor de cuvinte, a „raționamentelor care dau greș“, ba una a îndemnului „Ascultă muzica cu pauze cu tot“ (ah, cîte lucruri nespuse aici și un elogiu adus tăcerilor absolute, neodadaismului, mișcării Fluxus, lui John -Cage în persoană, „colecției de tăceri a doctorului Murke“), ori a mesajului frust „dilimache, caută curator“ (aici ironia e îndreptată către scena de artă și sistemul ei „bine pus la punct“). Alături de obiecte și instalații agresive vizual, în culori izbitoare, cu un roz pop art dominant, iată panourile alb pe negru și negru pe alb, scheme amintind de un Ben Vautier: „Nu am pescuit / gîndit / scris / crezut / dormit / bani etc. suficient“ ori cel, absurd la prima vedere, sarcastic, împotriva unui discurs al Vestului, pentru o avangardă diseminată, liberă de centre artistice, suprarealism ca mod de viață, propriu călătorului, drumețului lui Naum, care traversează timpuri și spații diferite: „Suprarealism la… Titu / Mangalia / Săcele / Praid / Ieud / Comana / Bușteni etc.“

Dar dacă am deschis acest subcapitol cu un citat din artist despre impactul egal asupra sa al unui vers celebru dintr-un hit faimos The Rolling Stones și al imaginii Mona Lisei (și al lui Leonardo, dar, „mai ales“, al iconoclastului Duchamp), am făcut-o cu un scop clar. Expoziția de la MNAC amintește, fără doar și poate, în ciuda faptului că își menține și o privire a istoricului de artă, de (cel puțin) două experiențe-reper în istoria practicilor expoziționale: una este cea a lui „Dada Messe“, primul tîrg internațional Dada, Berlin, 1920, iar cea de a doua, „Expoziția Internațională a Suprarealismului“, Paris, 1938. Amîndouă, și mai puternic cea din urmă, prin modul în care sfidează spațiul galeriei, anticipează abordările spațiale în perimetrul instituțiilor de artă începînd cu anii ’60. Picabia, Duchamp, Ernst, Breton, Samuel Beckett, Gherasim Luca, dar și Morrissey, Lou Reed și Andy Warhol, printre preferații lui Rasovszky. Spiritul punk al generației ’80 în România, spiritul distructiv și negativ al avangardelor, integrarea cotidianului dadaiștilor, reveria suprarealiștilor, dar și energia pozitivă a neo-dadaismului, pop art-ul care „înseamnă să iubești lucrurile“, așa cum îl definea Warhol, kitsch-ul, trash-ul postmodernist, celebrarea culturii de masă.

Un suprarealism pop art. Dar cu această etichetă nu facem altceva decît să închidem un sertar, în loc să îl lăsăm larg deschis. Asta pentru că, dincolo de identificarea influențelor, ar fi mai util să vorbim despre prietenie, să îl invocăm pe acel „de fapt, e vorba de cultura mea personală“ pe care îl „notează“ în expoziție Gheorghe Rasovszky, intrînd astfel într un dialog invizibil cu spectatorul. Tabloul negru, înrămat simplu (o ramă de la Ikea?), amintind de o tablă școlară, are două icon-uri: în colțul din stînga sus e „My life“, în colțul din dreapta jos, „Recycle bin“. Rămîne să decizi ce mutare faci, dar tu de fapt nu poți face nimic, ești în fața unei picturi, digitalul e anulat și reprodus perfect. Cu gesturi de scamator, Gheorghe Rasovszky te conduce pe un drum alunecos autobiografic și, în același timp, perfect fals autobiografic. Și, din fericire, adaug, un drum care își păstrează prospețimea, nu cade grosolan în păcatul comercialului. 

Daria Ghiu este critic de artă.

Foto: B. Ghiu