● Body of Defiance de Ana Cucu-Popescu, regie: Raul Coldea, scenografie: Liviu Bulea. Cu: Alexandra Caras și Lucia Mărneanu. Muzică: Magor Bocsardi. Reactor de creaţie şi experiment, Cluj. 

Idealul de frumuseţe la care omenirea s-a raportat a variat de la epocă la epocă. Evoluţia lui, vizibilă în operele de artă, a antrenat şi modificarea în timp a reperului popular, modelul destinat publicului larg. Însă instituirea unui model de frumuseţe are mai degrabă efecte negative decît pozitive. Nevoia de a avea un corp ideal determină oamenii să facă uneori lucruri extreme (de exemplu, să ţină diete drastice care le pot afecta sănătatea), generează boli psihice (anorexie, bulimie, depresie), scade stima de sine şi creşte nivelul de hărţuire a celor care nu se încadrează în tipar. Media propagă modelul de corp dezirabil şi diverse formule prin care acesta poate fi obţinut – regimuri alimentare şi programe de sport, dar şi soluţii radicale precum operaţiile. Se întreţine astfel ideea necesităţii încadrării individului în norma de imagine impusă de societate, sînt amplificate sentimentele negative faţă de sine şi de propriul corp, este exploatată comercial disperarea oamenilor de a atinge standardul. Dietele, antrenamentele la sală, cosmeticele, intervenţiile chirurgicale sînt costisitoare. Cineva plăteşte şi altcineva face profit în urma unei iluzii convenţional instaurate la nivel social.

Situaţia există peste tot în lume, inclusiv în România, dar interesul artistic pentru ea a fost pînă acum slab. Textul lui Neil LaBute, Fat pig, montat în mai multe teatre în ultimii ani (mai degrabă datorită umorului, replicilor sclipitoare şi intrigii surprinzătoare, decît temei), abordează deschis stigmatizarea publică a persoanelor supraponderale, cu efecte directe şi uneori dramatice asupra vieţii personale. La Cluj, la Create. Act. Enjoy, regizoarea Adina Lazăr a creat un spectacol, Eat me, în care pune în relaţie obsesia încadrării în tiparul de frumuseţe acceptat social cu diferitele obişnuinţe şi mode culinare.

Tot la Cluj, la Reactor de creaţie şi experiment, regizorul Raul Coldea a dezvoltat un performance plecînd de la experienţa dramaturgului Ana Cucu-Popescu, de om cu probleme de greutate care a experimentat stigmatizarea publică şi presiunea familiei, cu toate consecinţele aferente (izolare, depresie, hărţuire etc.). Deşi vorbeşte despre o poveste de succes, Body of Defiance nu este un spectacol despre cum să te încadrezi în standard, cum să devii, la rîndul tău, un model fizic, nu este despre evoluţia corpurilor defecte spre corpuri perfecte sau despre remedierea imperfecţiunilor şi antrenarea fizicului, nu este despre imagine, centimetri şi kilograme. Body of Defiance este traseul mental şi emoţional al unui om, de la victimizare la asumarea propriei imagini şi împăcarea cu sine. Eroina generică din spectacol (mai multe poveşti, mai multe corpuri, aceleaşi experienţe) îşi descoperă şi își afirmă identitatea. Nu corpul ei se schimbă, ci psihicul şi afectul, care îi permit să fie ea însăşi dincolo de prejudecăţile şi discriminările venite din jur.

Formula performativă aleasă de Raul Coldea este hibridă, pe o structură de performance sînt grefate scene dramatice (una dintre ele aminteşte de emisiunile lui Oprah Winfrey şi elogierea diferitelor reţete de slăbit), iar rezultatul este intenţionat eterogen, cu diferite canale de transmitere a mesajului. Vocea autoarei Ana Cucu-Popescu însoţeşte show-ul, naraţiunea reală fiind firul roşu pe care sînt altoite ficţiuni care o explorează, ilustrează şi dezvoltă. Două corpuri normale, diferite ca dimensiuni, mai aproape sau mai departe de standardul ac-tual de frumuseţe, deloc cosmetizate, sînt folosite în spectacol atît ca reprezentări ale normei, cît şi ca derogări de la normă. Prezenţa live, carnală, dar de multe ori tăcută a performerelor Lucia Mărneanu şi Alexandra Caras intră în conjuncţie cu vocea Anei Cucu-Popescu, un corp absent, invizibil, dar conştient şi vocal.

Corpurile anormative, corpurile-victimă sînt expuse aproape nude, vizibile, fragile, se exprimă prin performance şi confesiuni lirice, în timp ce corpurile acuzatoare (încarnări ale mentalului colectiv stigmatizator), polifonice, sînt reprezentate cu spatele (anonimizate), îmbrăcate în cămăşi masculine (fat shaming-ul are o tentă misogină, femeile supraponderale sînt agresate verbal mai mult decît bărbaţii supraponderali). Sînt ilustrate performativ cîteva aspiraţii generale ale femeii, precum căsătoria, mai ales momentul nunţii şi al rochiei de mireasă, şi familia – un „cuib“ se construieşte din paie de plastic pentru cocktail-uri –, ca elemente esenţiale pe traseul normalităţii. Nevoia de validare socială derivă din cea de integrare în comunitate, de apartenenţă la un grup. Nimeni nu vrea să fie singur, dar singurătatea este destinaţia finală a victimelor oricărui tip de discriminare. Fetele din Body of Defiance încearcă să atingă etapele obligatorii ale împlinirii sociale, dar eşuează. Reacţia lor faţă de acest eşec este esenţială pentru modul în care îşi vor configura ulterior existenţa. Existenţa unui model de frumuseţe dezirabil la nivel social arată că, în loc să îşi dezvolte respectul faţă de diversitate, societatea a găsit mai multe motive de intoleranţă. Evoluăm involuînd.

Un element comun mai multor scene este acoperirea corpurilor cu diferite materiale precum ciorapii, care sufocă pielea şi devin o epidermă artificială, sau cremele, care vindecă sau maschează pielea urîtă, imperfectă, ridată, tatuată, cu cicatrici. Sînt straturi care se aplică peste piele pentru a ascunde derapajul de la idealul de frumuseţe şi care pun măşti standard peste corpuri anormative.

Ana Cucu-Popescu reprezintă o poveste de succes. Şi-a găsit confortul, nu doar în propria piele, ci și în raport cu presiunea socială de a se adapta standardelor. Nu i-a fost uşor, dar a obţinut liniştea pe care altfel nu ar fi avut-o. Body of Defiance este povestea unui corp care îşi afirmă identitatea în contra şi în ciuda tiparului social. Şi are cîştig de cauză.

 Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Bogdan Botas