Jean-Pierre Thibaudat, Le Festival mondial du théâtre de Nancy, une utopie théâtrale 1963-1983, Ed. Les Solitaires Intempestifs, 2017. 

Ziarist pe vremuri la Libération, cotidian fondat în 1973 de Jean-Paul Sartre, Jean-Pierre Thibaudat a rămas fidel tuturor aventurilor teatrale, sau teatrului pe cale să inventeze noi forme, noi relații, așa cum a fost, în deceniile ’60-’80, Festivalul mondial al teatrului de la Nancy. Volumul pe care i-l dedică astăzi este o cronică pasionantă a acelor ani febrili, cînd tînărul teatru internațional și-a dat întîlnire în inima Lorenei, răscruce a tuturor utopiilor. Nancy era o sărbătoare, ne spune Jean-Pierre Thibaudat, anii 1963-1983 au răsturnat pur și simplu peisajul teatral francez. Cartea sa este povestea acelor ani legendari, ultimul mare festival al secolului trecut. Tonul e viu, părtaș, căci principalul atu al acestui volum impresionant, de peste 400 de pagini, grand format și cu zeci de fotografii, este pasiunea evocărilor. Autorului nu-i place scrobeala doctorală, nu asfixiază paginile cu note în subsol, deși totul e precis, cu un index de nume și o cronologie la final, pîndește însă detaliul revelator și uneori anecdoticul, unde se ascund adevărul și spiritul vremii, ca diavolul ce se ascunde, cum bine știm, în detalii… Nu există, pentru moment, un fond de arhive constituit, documentele trebuie căutate la toți partenerii. A consultat zeci de persoane: „Memoria Festivalului este de asemenea imaginară, recompusă. Nu am contrariat-o, nici bifat-o. Am redat-o așa cum mi a povestit-o fiecare“. Cartea este scrisă la timpul prezent, totul trăiește parcă din nou, alături de noi, forța vitală a acestui trecut e intactă. Firul povestirii decurge cronologic, cu o scurtă punere în pagină a principalelor evenimete politice sau culturale care au marcat perioada. 1963, subintitulat „Dionisiile internaționale“, este anul cînd De Gaulle ajunge la putere, se încheie războiul cu Algeria, Beatles și Rolling Stones cuceresc Europa… Prima ediție e cuminte, opt țări cu 12 spectacole. Important: se va juca întotdeauna în limbile țărilor invitate, fără subtitrare. Principala consecință: sensul cuvintelor devine secundar față de forța jocului, a imaginilor. Multă vreme, festivalul va fi programat în aprilie, înaintea examenelor universitare. Pe atunci, Nancy avea o populație de 120.000 de locuitori și 11.000 de studenți. Spectacolul de deschidere, cu o trupă universitară, este piesa lui Camus Caligula, cu Jack Lang în rolul titular, creatorul destivalului și viitorul ministru socialist al Culturii, în 1981. În 1964, festivalul invită lumea întreagă, devine „mondial“. Se vorbește aici pentru prima dată de creație colectivă, apropo de studenții veniți din Varșovia sau din Wroclaw, și mai ales de Guild Theatre Group din Birmingham. Grotowski vine pentru prima dată pentru o conferință. Primul său spectacol va ajunge în Franța de-abia peste trei ani. În 1965 izbucnește războiul din Vietnam, temă centrală în multe spectacle, contestatare și angajate. Este creat CUIFERD (Centre Universitaire International de Formation et de Recherche Dramatique), istoria sa fiind legată de cea a Festivalului. În 1966 apar personalități cunoscute, Bernard Dort, Denis Bablet, Gabriel Garran. 1967 este un an de răscruce: 24 de trupe din 21 de țări, festivalul devine din ce în ce mai mult un festival al tînărului teatru mondial.

În 1968, festivalul își face propria revoluție. Sînt descoperiți americanii Bread and Puppet, teatru de măști și marionete uriașe, cu Fire și un Un om își ia rămas bun de la mama sa, spectacole despre războiul din Vietnam. Apar alte trupe americane, San Francisco Mime Troupe, Open Theatre, Café La Mamma (unde Andrei Șerban ajunge în 1971), de asemenea suedezul Michael Mechke cu Ubu Rege, spectacol de marionete cu care Meshcke venise și la București în 1965. Ritmul festivalului devine infernal, un maraton de patru spectacole pe zi. 15 zile mai tîrziu, la Paris, studenții ocupă Odéon-ul. În 1969, primăria diminuează subvențiile, nebunia din mai ’68 trebuia plătită… un spectacol din două este o creație colectivă, teatrul coboară în stradă. În 1969, festivalul devine o cutie de rezonanță a teatrului americam, Luis Valdez cu Campesino, și din nou ­Bread and Puppet. În 1970, festivalul face o pauză și devine bianual. 1971 este realmente un an excepțional, marcat de cîteva mari prezențe: Robert Wilson cu Privirea surdului, ce izbește ca „o lovitură de măciucă“, spune Thibaudat, japonezul Shuji Terayama, Living Theatre și Tadeusz Kantor. În 1972, Lang e numit director la Teatrul Național de la Chaillot și părăsește festivalul, deși nu e niciodată departe. Începe o epocă de tranziție, gestionată de Bogdan Lew și apoi de Michelle Kokosovski. Sub conducerea ei sosește, în 1976, spectacolul lui Radu Penciulescu, asupra căruia Thibaudat se oprește îndelung. Festivalul are ca temă comicul popular și reunește spectacole diferite ca Teatro Campesino, italianul Dario Fo, Bread and Puppet și Ubu Rege de Radu Penciulescu. Cronologia spectacolelor din final citează mai multe titluri românești: în 1970, Teatrul Universitar „Podul“, cu o creație colectivă, Ultima lecție, și Escurial de Ghelderode, în regia lui Dinu Cernescu la Teatrul „Nottara“, cu Ștefan Iordache. În 1971 este invitat Teatrul de marionete din Constanța cu Copilul din stele după Oscar Wilde și Riga Crypto și lapona Enigel după Ion Barbu. În 1977, Teatrul Tineretului din Piatra Neamț prezintă o adaptare după basmul lui Ispirescu Tinerețe fără bătrînețe, în regia lui Edi Covali.

Thibaudat notează că festivalul atinge apoteoza sa populară cu Ubu la Nancy care traversează orașul de la ora 10 dimineața, triumfă la balconul primăriei și se termină spre miezul nopții la teatrul permanent (în construcție). „Piesa lui Alfred Jarry, scrie Thibaudat, devine povestea unui puci, o adaptare liberă pentru a-i onora mai bine impertinența. Nu este nici o procesiune, nici un simplu spectacol itinerant, este o luare în stăpînire a orașului, exuberantă și plină de gaguri, cu lovituri de teatru prevăzute sau inopinate și momente de improvizații burlești. Regizorul Radu Penciulescu este un star în țara sa, România, trăiește în exil între Paris și Suedia, unde predă la Institutul Dramatic din Stockholm.“ Pentru Radu Penciulescu, piesa lui Alfred Jarry este „o glumă de școlari și nu o farsă de intelectuali“. Ubu este Alain Salomon, un actor de la Théâtre du Soleil; Mère Ubu – Denise Péron, soția actorului Daniel Emilfork. Radu Penciulescu povestește geneza spectacolului: „Cu doi ani înainte, un emisar al Festivalului a văzut spectacolul meu cu Regele Lear, care făcuse scandal în România. Și Jack Lang mi-a propus să fac ceva în festival în jurul ideii de comic popular. Nu venisem niciodată la Nancy. Părăsisem România lui Ceaușescu, ca și mulți alți regizori din țară. Trăiam atunci la Paris, îmi petreceam zilele prin cafenele. Era vară, era foarte cald și decid să mă duc la cinema, într-o sală cu aer condiționat. Dar la casa de bilete mi se spune că sistemul e în pană, intru atunci în prima sală la întîmplare și cad peste un film documentar despre venirea la putere a lui Pinochet. Ai fi zis o punere în scenă cu Ubu, complotul violent al unui tip infect, fără scrupule împotriva ordinii stabilite. A fos un declic.“ La Nancy, Michelle Kokosowski îi arată sediul Teatrului Permanent. Lui Penciulescu îi place mult acest spațiu vid unde nu mai rămăsese decît ascensorul. Aici se va desfășura finalul acestei zile nebune, Ubu, repetat 15 zile. Totul a început însă cu o improvizație uriașă. „Mergeam seara pe străzi și în fața unei prăvălii sau a unei clădiri ne opream și schimbam idei șușotind între noi. Alte trupe din festival, ca Ridiculous Theatre, ni s-au alăturat în mod spontan. Am cerut și am obținut ca pompierii din Nancy să fie plasați la un punct din parcurs. Mère Ubu, în picioare în limuzina Cadillac, le zicea: «Domnilor pompieri, faceți-vă datoria!» și ei stropeau mulțimea. Ne documentaserăm de asemenea despre actualitatea franceză și viața locală. Era o scenă la grădina zoologică unde Père Ubu discuta cu un leu bătrîn și ce discutau se referea la diamantele primite de Giscard d’Estaing de la Bokassa. La un alt moment, convoiul s-a oprit într-o piață. Mulțimea se adunase și atunci, de sub picioarele oamenilor, un capac de la canalizare a început să se miște și din subteran ieșeau actorii. Toată lumea rîdea și făcea legătura cu o spargere care făcuse prima pagina a jurnalelor: niște gangsteri pătrunseseră într-o bancă din Nancy trecînd prin canalizare. Îmi aduc aminte că la un moment dat, apropriindu-ne de Piața Stanislas – avusesem acordul primăriei pentru a saluta mulțimea din balconul primăriei –, niște activiști maoiști au vrut să ne-o ia înainte. Ne-am bătut cu ei pe bune, dar în cele din urmă tot Père Ubu și Mère Ubu au apărut salutînd mulțimea de pe balconul primăriei. După asta ne-am îndreptat către Teatrul Permanent și am jucat Ubu. La sfîrșit intrau două camioane, încărcam toate restul de decor pe care îl distruseserăm, tot ce mai era pe acolo, manechine și la sfîrșit urcau și actorii. Cele două camioane ieșeau pe poarta mare și se îndepărtau. Publicul rămînea singur, fără să știe dacă trebuie sau nu să aplaude. Pentru un regizor mai degrabă tradițional cum sînt de obicei, rămîne o amintire extraordinară.“

Au mai urmat cîțiva ani, dar energia nebună a începutului dispăruse. Festivalul se stinge încet și se oprește definitiv în 1983. Festivalul de la Nancy a fost un festival de hîrtie, scrie Thibaudat, făcînd aluzie la avalanșa de corespondențe trimise de organizatori, și își încheie cartea pe ecranul unui computer. Totul e spus aici. Nancy a fost o epocă, „festivalul era un carnaval. Totul era posibil. Mulți își amintesc de festival ca de timpul tinereții lor. Nostalgie, amărăciune și dulce strîngere de inimă se amestecă aici. Cît de repede a trecut timpul! Era un alt secol!“ 

Mirella Patureau este critic de teatru şi traducătoare, cercetătoare la Atelier de Recherche sur l’Intermédialité et les Arts du Spectacle, CNRS, Paris.