● Showkeys, 9-14 martie. Compania „Tompa Miklós“, Teatrul Naţional Tîrgu Mureş. 

În microstagiunea sa anuală, Compania „Tompa Miklós“ a Teatrului Naţional Tîrgu Mureş a prezentat opt producţii, printre care premiera Beţie, un text de Ivan Vîrîpaev în regia lui Radu Afrim. La a patra lor colaborare, regizorul cultivă buna relaţie cu actorii maghiari mureşeni în care şi-a găsit partenerii potriviţi pentru lungile călătorii artistice în universuri care îl interesează sau care îi aparţin (precum cel din Pasărea retro se loveşte de bloc şi cade pe asfaltul fierbinte). Spectacolele sale au o doză de intimitate care ţine de faptul că, indiferent de text (piesă de teatru, adaptare după roman, scenariu personal), ele sînt rezultatul direct al imaginarului, senzorialului şi mentalului afrimian. Radu Afrim este un autor de teatru în sensul de creator de universuri performative profund personale, pe care trupa de la Mureş îl înţelege bine, oferindu-i astfel un confort creativ care se transpune (şi) în durata spectacolelor sale de aici (trei-patru ore).

Beţie este unul dintre textele în care Ivan Vîrîpaev apelează la dialoguri, spre deosebire cele mai multe dintre scrierile sale, exclusiv monologate. Tema se configurează, la modul general, în jurul nevoii oamenilor de a găsi un sens propriei existenţe, singurătăţii umane în univers şi misterului divin. Scriitura este profund metaforizată, oarecum diluată şi absconsă şi se încheagă, mai greu decît în alte piese ale lui Vîrîpaev, abia spre final. Regizorul păstrează lungimile scenelor, ba chiar le alungeşte, găseşte soluţii profund personale pentru poveştile din text (dramaturgia e fragmentară, cu naraţiuni care se întretaie) şi foloseşte, cu efect de cezură, muzica live, cu ajutorul unei fascinante interprete de folclor maghiar care cîntă, acompaniată de un band, un singur cîntec popular, cu versuri şi orchestraţii diferite (varianta cu „Riders On The Storm“ de la The Doors este antologică). Afrim a reprezentat la propriu beţia (de unde şi titlul, în original el se traduce Beţi sau Îmbătaţi), indusă sub supravegherea unui Bacchus-„faun“, ca o stare la limita dintre real şi imaginar/senzorial, de semiconştienţă, cînd se deschid lumi nebănuite, inaccesibile cotidianului. Se regăsesc în spectacol personajele tipice ale regizorului (bărbatul-divă, îmbrăcat aici într-o rochie de catifea neagră, cîntă la harpa care e, de fapt, un grătar de frigider – o aluzie la nimfele care manipulează realitatea), procedee (împărţirea scenografică în spaţiu real şi spaţiu imaginar, care este aici separată în timp: primul act are o concreteţe prin interioare domestice suprapuse, aglomerate, al doilea act este intens metaforic, aproape tarkovskian – un spaţiu gol, oniric, cu pămînt pe jos şi o vitrină în fundal din care apar, fantomatic, personajele) şi preocupări specifice (în fiecare spectacol afrimian există speranţa unei salvări, de unde şi acele universuri imaginare vindecătoare, către care accesul este misterios şi profund intim). Sînt două lucruri de observat la traseul regizorului în timp: demersul de a-şi construi un univers teatral personal (care pare să l ţină prizonier uneori), recognoscibil dincolo de texte şi nevoia de explorare nelimitată (de timp, spaţiu sau orice altceva) a acestui univers. Este interesant de urmărit cum va evolua în timp stilistica afrimiană.


– foto: A. Bulboacă

Un alt spectacol, Frumos de Jon Fosse, în regia lui Adi Iclezan, ridică şi el problema duratei: cel puţin în montările autohtone, timpul din piesele lui Fosse – acel timp teatral care acoperă refuzul verbalizării gîndurilor şi sentimentelor – este deseori reprezentat la scara 1:1. Timpul teatral nu este însă niciodată timp real, durata în teatru este jucată, intermediată de instrumente teatrale. Este aceeaşi situaţie ca în cazul „firescului“ ca stil de joc, care nu poate fi civil, ci trebuie interpretat, asumat ludic. Revenind la Fosse, aceasta este una dintre capcanele dramaturgiei sale în care spectacolul mureşean cade, fiind resimţit ca prea lung şi prea monoton. Altfel, Frumos este un spectacol excelent jucat, în special de Orsolya Moldován, András Korpos şi Miklós Levente Ördög, care au cele mai dificile partituri, în care evoluează cinematografic, cu maximă fineţe a mijloacelor de interpretare.

Spectacolul lui Theodor Cristian Popescu, Ia uite cine s-a întors, o adaptare după romanul omonim al lui Timur Vermes, care imaginează reîntoarcerea lui Hitler în Germania anului 2011, aduce o anume concreteţe a contemporanului printre tematicile spectacolelor mureşene din Showkeys. Textul studiază mecanismul prin care se produc derapajele social-politice precum ultranaţionalismul, rasismul, dictatura. Premisele care i-au servit lui Hitler în ascensiunea la putere nu sînt identic reproduse în societatea actuală, dar variaţiile acestora, bazate tot pe acumularea de ură etnică (în 2011, aceasta era îndreptată împotriva minorităţii turce din Germania, astăzi se adaugă refugiaţii sirieni şi de alte naţionalităţi), refac condiţiile radicalizării populaţiei şi apariţiei unor mişcări extremiste. Premise similare, efecte similare. De altfel, în spectacol, buncărul monocolor al lui Hitler – comic şi înfricoşător în acest rol, Bíró József concentrează toată atenţia în spectacol, celelalte partituri actoriceşti fiind create pentru a-l susţine – este „întors pe dos“ în efervescenţa coloristică a societăţii de consum, plină de reclame, iar discursurile lui sînt transmise la televizor (rolul media în propagarea extremismului este major, detaşarea de istorie şi obsesia audienţei duc la promovarea „inconştientă“ de către televiziuni a unor discursuri toxice). Aici intervine o altă paradigmă: ceea ce a fost cîndva oroare este acum comedie. Acest Hitler, contemporanul nostru, ridicol şi agresiv, face un soi de stand-up care îi oripilează pe unii şi îi fascinează pe alţii. Pînă la o tragedie de proporţii nu e o cale aşa de lungă, dar spectacolul se opreşte aici, restul putînd fi dezvoltat după imaginaţia şi raţiunea fiecărui spectator. În realitatea cotidiană, clone epigonice ale dictatorilor est-europeni au început să apară prin fostele ţări comuniste, semn că situaţiile istorice se pot repeta. Depinde (şi) de noi dacă le permitem să aibă acelaşi deznodămînt. 

Oana Stoica este critic de teatru.