Festivalul Naţional de Teatru, ediţia a 27-a, 20-30 octombrie 2017 (spectacole străine invitate). 

Prezenţa unui spectacol marca Robert Lepage în Festivalul Naţional de Teatru 2017 a avut, mai mult decît prilejuirea unor entuziasme sau încruntări estetice, un rol utilitar (folosesc din nou acest cuvînt în legătură cu FNT, cu o conotaţie eminamente pozitivă). În condiţiile apariţiei unor încercări de teatru multimedia în peisajul românesc, vizionarea (măcar a) unui spectacol al unuia dintre creatorii care au intuit şi au experimentat, printre primii şi la nivel de excelenţă, combinaţia dintre tehnologie şi om în artă este absolut necesară. Ca să se ştie ce se poate face în materie de tehnologie pe scenă – şi cam care ar putea fi pretenţiile unui spectator avizat, cu amendamentul că aceste tehnologii sînt scumpe, iar costurile influenţează atît rezultatul artistic (prin prezenţa sau lipsa unor dispozitive de ultimă generaţie), cît şi producătorul spectacolului care poate fi, la noi, numai un teatru de stat cu un buget generos – şi cum se îmbină organic această tehnologie cu actorul, ca parte fundamentală a conceptului artistic, avînd deci un rol activ, nu ilustrativ, în economia spectacolului.

Dependent de multimedia, Robert Lepage este un pionier al tehnologiilor folosite în crearea şi dezvoltarea unui concept performativ. Hamlet / Collage este parţial un remake după un alt spectacol al lui Lepage din 1995, Elsinore, creat pentru un singur actor (atunci Lepage însuşi, acum rusul Evgheni Mironov) care joacă – mai bine zis reprezintă în diferite moduri, de la comic (de exemplu, Polonius este inspirat de Groucho Marx, iar Osric este un arlechin) la travestiuri la vedere (Gertrude şi Ofelia) – toate personajele. Decorul este alcătuit dintr-un cub hi-tech suspendat, cu trei laturi lipsă, care se roteşte în toate direcţiile, cu diferite trape prin care intră şi ies actorul şi elemente de decor, şi care serveşte ca suprafaţă pentru videomapping. Prin proiecţii se creează o scenografie virtuală: diferite săli din palat, biblioteca, baia, cerul înstelat, rîul, morminte etc. Hamlet este pacient într-un ospiciu, ţinut la izolare într-o celulă capitonată, prizonier nu doar fizic, ci şi psihic, „arestat“ de propria minte care funcţionează prea mult şi prea repede („Aş putea fi închis într-o coajă de nucă şi să mă socotesc un rege al văzduhului nemărginit, numai de n-aş avea visuri rele“) şi care îl transformă într-un designer narativ şi de personaje. Hamlet este fiecare mai mult decît toţi (şi la propriu, nu doar metaforic, de exemplu în scena Claudius – Hamlet de după asasinarea lui Polonius, cei doi sînt la cină, iar masa este rotită rapid de Mironov şi proiecţiile schimbă fundalurile astfel încît actorul poate juca ambele personaje). Mironov (51 de ani) are o remarcabilă condiţie fizică, absolut necesară, căci spectacolul prespune un efort uriaş şi ceva aptitudini de cascador. Finalul este rotund, cu Hamlet la izolare, fără a fi deschis, ca în text, unde apariţia lui Fortinbras conţine o doză de optimism: un rege nou, o posibilă speranţă. Aici însă, în spectacol, nu există nimic altceva decît singurătatea maladivă a unui om cu un imaginar (mult prea) bogat.

O altă viziune asupra lui Shakespeare are coregraful Angelin Prejlocaj, care plasează povestea din Romeo şi Julieta într-o dictatură, un stat poliţienesc (cu referire la Europa de Est, spune artistul francez cu origini albaneze), astfel că rivalitatea dintre familiile Capulet şi Montague capătă o altă formă de antagonism, tot politic, dar mult mai drastic: Julieta aparţine castei conducătoare militare, iar Romeo, unui grup anarhist de vagabonzi. Decorul sugerează turnul de supraveghere de la zidurile cetăţii (statul-închisoare) unde soldatul de gardă patrulează însoţit de un cîine, verificînd teritoriul (inclusiv sala) cu o lanternă. Referirea (anacronică) la totalitarismul est-european se explică prin faptul că (şi) acest spectacol este un remake al unei producţii realizate în 1990 pentru Lyon Opéra Ballet. Acest lucru se traduce şi prin aparenta reîntoarcere a coregrafului la narativitatea clasică în detrimentul abstractizării care îi caracterizează lucrările (în realitate, acest spectacol este creat anterior perioadei abstracte). Desigur, spectacolul lui Prejlocaj are valenţele obişnuite ale artistului: o fluiditate remarcabilă a mişcării, cîteva amprente personale – o doică coregrafiată la dublu, cu două balerine-arlechin, îmbrăcate complementar, multiplicarea cuplurilor în scena (coborîtă din balcon şi explicit fizică) de dragoste dintre Romeo şi Julieta etc. –, dar rămîne un balet eminamente clasic.

O a treia prezenţă străină, al cărei spectacol a încheiat festivalul, a fost cea a lui Juliette Binoche. Excelentă actriţă de film, Binoche este o apariţie plăcută, graţioasă şi naturală într-un spectacol (Să trăieşti orice ar fi) care intenţio­nează să reconstituie universul interior al Barbarei, o personalitate a muzicii franceze, cu un scenariu care include cîntecele marcate de melancolie şi fragmente din autobiografia neterminată a cîntăreţei (Barbara a murit în 1997 la 67 ani). Problema spectacolului stă într-o dramaturgie monotonă, dominată de patetism, şi în regia inexistentă, ambele conducînd la un show lipsit de dinamism. Prin urmare, Binoche rămîne o prezenţă plăcută fără a face însă propriu-zis un rol. Nici cîntecele nu o pun în valoare în condiţiile în care calităţile ei muzicale sînt reduse – muzica spectacolului e „salvată“ de pianistul Alexandre Tharaud. Ceea ce se erijează într-un fel de regie vine dinspre lumini, unde există o dramaturgie care creează atmosferă din penumbră, decupează personaje din întuneric, ascunde şi învăluie cu tandreţe etc. Este creaţia maestrului de lumini Éric Soyer, cel care face minuni în spectacolele lui Joël Pommerat.

Dacă spectacolul lui Robert Lepage este un tur de forţă performativ, util prin noutate – confruntarea artiştilor, încă novici în folosirea tehnologiei pe scenă, şi a publicului local cu un tip de performativitate care încorporează multimedia la nivel de excelenţă –, celelalte două nu au un aport semnificativ în festival. Şi aici ar trebui gîndit dacă prezenţa străină în FNT are un rol activ sau unul pur expozitiv. Şi la ce ne foloseşte asta. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Claude Carbonne, Serghei Petrov