Festivalul de Teatru de la Avignon la cea de-a 70-a ediție, 6-24 iulie 2016. 

Cu un focus pe teatrele din Orientul Mijlociu și un afiș semnat de un artist franco-algerian, Olivier Py, aflat astăzi la cea de-a treia ediție a mandatului său, Festivalul de la Avignon a devenit o platformă unde teatrul și politica s-au întîlnit pentru a răspunde unei lumi în criză, pradă deznădejdii și spaimelor, terorii și lipsei de ideal. Un festival coerent, extrem de puternic și de generos, o selecție oficială de 63 de spectacole cu 289 de reprezentații, în 39 de locuri de joc, un forum uriaș, un spațiu de o rezonanță tulburătoare… 

Am ajuns la Avignon imediat după atentatul de la Nisa, în plină stupoare, amestec de teroare și de neîncredere. Și totuși, Festivalul a continuat, atmosfera festivă, forfota voioasă abia au fost știrbite. Un manifest special adresat pe 15 iulie de Olivier Py participanților la Festival sublinia: „În aceste zile de doliu… forța noastră este astăzi să fim împreună. Un gest de rezistență“. Și continua: „În fața celor ce vor să ne impună tăcerea, nu vă cerem un minut de tăcere, dimpotrivă, vă propunem să aplaudăm împreună forțele vieții“. Apocalipsa e pentru mîine, un avertisment pe care teatrul îl lansa aproape în fiecare seară, promițînd în același timp să rămînă un spațiu de rezistență și de utopie creatoare. Anul acesta, Olivier Py plasase Festivalul sub titlul „dragostei de posibil“ și se întreba: „Cum să trăim cînd politica e fără speranță și a uitat viitorul? Cum să trăim cînd ideile nu mai au nici o valoare, cînd corpul social este sfîșiat, speriat, redus la tăcere?… Cînd revoluția este imposibilă, ne mai rămîne teatrul“. 

Aceste suflete
condamnate la infern...

Cu Damnații flamandului Ivo van Hove în Curtea de onoare a Palatului Papal, Festivalul s-a deschis superb și somptuos. Trupa actorilor de la Comedia Franceză, venită la Avignon după o absență de peste douăzeci de ani, a adus un lustru special, dubla emoție a așteptării. Ivo van Hove a plecat de la scenariul filmului lui Visconti, din 1969, și declara că nu a văzut filmul înainte, ceea ce e foarte clar și în același timp e fascinant cum, păstrînd scenariul literar, aproape replică cu replică, film și spectacol se privesc în oglindă, identice, dar diferite. Două chipuri monstruoase în apele unei oglinzi cu ape tulburi. Van Hove nu caută neapărat să copieze sau să inventeze alte imagini sau altă istorie, ci pur și simplu povestește alt­fel, dar păstrează aceeași sevă otrăvitoare ce izbucnește în final cu o violență a timpurilor noastre. Istoria unei familii de industriași atrasă în cercul infernal al regimului nazist, o istorie terbilă, plină de asasinate, trădări, viol, pedofilie, incest, crime în masă și trădări în lanț. Istoria începe cu incendierea Reichstag-ului și sfîrșește cu imagini din lagărul de concentrare de la Dachau, imagini de arhivă sau filmate în direct ori înregistrate (Noaptea Cuțitelor Lungi). Actorii sînt prezenți permanent, imensul platou scenic, cu o deschidere de 40 de metri, e străjuit în stînga de cîteva oglinzi de machiaj. Este spațiul privat, unde personajele se pot odihni, dar unde pot fi urmărite de cameramani, mereu la pîndă, pentru prim-planuri sau detalii; în dreapta, pe o platformă, stau la rînd șase sicrie deschise. Aici va fi depus fiecare personaj asasinat, apoi capacul e închis în vreme ce pe ecranul central putem vedea urlînd morții uciși și sortiți infernului. Personal, prefer cînd Van Hove lucrează cu actorii săi flamanzi (ca, de pildă, în The Kings of war, după Shakespeare), e o problemă de ritm și de sonoritate a limbii. Cu actorii de la Comedia Franceză, pactul e diferit. Stilul „grande famille“ impune, mai onctuos și pervers în același timp. Denis Podalydes e poate cel al cărui joc sobru, extrem de precis și de rece, corespunde cel mai exact stilului regizorului flamand. Și dacă i se poate spune că epocile istorice nu sînt aceleași, imaginea scenică opune un adevăr evident: armele sînt făcute să ucidă. 

Umbrele
fascismului reînviat

Nu este singurul spectacol care la Avignon s-a terminat cu o apocalipsă ce bate la ușa noastră. La Krystian Lupa însă, teroarea se instalează treptat, din tăceri și umbre, dineul burghez e instalat în jurul unei mese, în vreme ce pereții încep să vuiască și un zgomot surd cutremură pereții și înghite o lume ce se scufundă. Piața eroilor, montată la Vilnius, pe scena Teatrului Național lituanian, este cel de-al șaptelea spectacol al regizorului după Thomas Bernhard. Și aici, textul este inspirat de oroarea nazismului și de posibila sa resurgență în zilele noastre. Piesa, scrisă în 1988, un pamflet cu ocazia alegerii lui Kurt Waldheim ca președinte al Austriei, fost ofițer nazist, a făcut scandal la epocă și poate deranja și astăzi. Se pot auzi fraze ca „avem astăzi în Austria mai mulți naziști ca în 1938“. Piața Eroilor din Viena este piața unde Hitler a ținut un discurs în 1938 cu ocazia anexării Austriei la cel de al III lea Reich. Într-un apartament lugubru, cu ferestrele spre Piață, cu mobilele deja împachetate de plecare, se pregătește înmormîntarea profesorului Schuster, care s-a sinucis aruncîndu-se pe fereastră. În actul doi, asistăm la o serie de diatribe lansate de Robert, fratele profesorului, împotriva Austriei, a îndobitocirii indivizilor prin nivelarea culturală și artistică, o apocalipsă programată care va vedea umanismul, literatura și arta vîndute sirenelor vulgarității și mediocrității. Lupa construiește un univers din tăceri și cuvinte murmurate, unde replicile, lente și rar picurate, au o intensitate dusă pînă la incandescență. Un teatru simplu, plin de vibrații ascunse, într-un spațiu gri, aproape vid, cu lumini reci, transcen­dat de prezențe obscure, ce conduc treptat spre explozia finală, cînd se trezesc vechii demoni… 

O tigroaică
ce venea de departe...

Și monologul 20 noiembrie de Lars Noren, cunoscut în România grație spectacolului sibian semnat de Eugen Jebeleanu, este un text care suna extrem de puternic în contextul actual, monologul unui adolescent german ce se pregătea să facă un măcel în fostul său liceu înainte să se sinucidă. Este un text documentar, căci Noren a folosit jurnalul intim, real, al adolescentului, iar spectacolul suedez păstrează această dimensiune teribilă a „faptului divers“, sobru, simplu, glacial, cu un interpret precis și implacabil, și pe care l-am regăsit în cu totul alte registre în cel de-al doilea spectacol al Sofiei Jupither pe textul Gianinei Cărbunariu, Tigern, sau Tigrul sibian în română. Textul a fost scris acum cîțiva ani și pleca de la un fapt divers, un tigru ce scăpase din grădina zoologică din Sibiu și care a terorizat orașul înainte de a fi omorît. Anul trecut, tot la Avignon, o companie franceză jucase textul, pus în scenă de François Bergoin în ediția „Off “, sub titlul La tigresse, și m-am amuzat să văd subtitlul sau explicația – „un documenteur“, cuvînt compus, imaginar, ce alia documentul și ideea de fabulație, menteur… În fond, nu spunea Cocteau că arta este o minciună ce zice adevărul? Textul însă a fost salutat și atunci de critici ca puternic și necesar, metafora Străinului ce deranjează fiind perfect lizibilă. La început era deci ideea de a face o parodie a genului documentar, gen în care autoarea este pionieră în România și unde continuă să exploreze noi căi. În contextul actual însă, fabula tigroaicei, sau a străinei în oraș, fugărită și eliminată, s-a încărcat cu nuanțe noi. Dovadă că, intuitiv, Gianina Cărbunariu, ca toți artiștii sensibili la sunetul vremii, a știut să identifice un motiv ce a căpătat sensuri grave. Spectacolul Sofiei Jupither este extrem de simplu și în același timp inventiv, cu cinci actori ce traversează cu umor și inteligență o serie de personaje, de la șoferi de taxi și bancheri, la vrăbiuțe și alte făpturi cu pene sau cu blană. Spectacolul păstrează astfel ironia și verva textului, substratul absurd, sugerînd în același timp gravitatea ascunsă a metaforei. Dacă publicul se amuză cu bunăvoie, intrînd în joc, rîsul nu rămîne însă niciodată inocent și cred că textul și sensurile sale actuale vor continua să bîntuie o vreme spiritele. 

„Bobo“ din toate țările, uniți-vă!

Rîsul a fost o armă teribilă și în curtea Liceului Aubanel, deși și aici vom asista la o apocalipsă în ediție specială. Acum doi ani, deja, spectacolul La imagination del futuro, venit de la Santiago de Chile, creaţie colectivă a companiei Re-Sentida, în regia lui Marco Layera, cucerea cu voioșie publicul și suscita indignarea stîngiștilor puri și duri. La 40 de ani de la moartea lui Salvador Allende, mitul eroului naţional era pus în discuţie, luat în derîdere și, de ce nu, nu era oare Marx cel care ne avertiza că omenirea se desparte rîzînd de trecutul ei? Iată-i, așadar, din nou la Avignon, cu La Dictadura de lo ­Cool, cu aceeași frenezie explozivă și paradoxală, căci în obiectivul satirei, fără milă, juisivă și excesivă, se află propria lor categorie socială, un mediu mic-burghez, dar care a știut să reunească beneficiile oferite de sistemul capitalist și conștiința socială a mediilor progresiste. Paradoxul rezidă așadar aici, critica acerbă vine din interior, e vorba de propria lor imagine și, de ce nu, de a noastră, spectatori ai Festivalului In, beneficiari ai unei stîngi privilegiate, „la gauche caviar“ sau „les bobos“. La Dictadura de la Cool se vrea o fotografie monstruoasă a epocii noastre, declara regizorul, inspirată de Mizantropul lui Molière, de romanele lui Houellebecq sau de textele Comitetului invizibil (mai precis, de L’Insurrection qui vient, eseu politic, publicat în Franța în 2009): „Facem parte din ce criticăm și nu știm cum să rezistăm“. 

Avignon la ora rusă

Am descoperit vara aceasta cariera mitică de la Boulbon, acolo unde, în 1985, Peter Brook a jucat sub cerul liber Mahabharata. Am fost așadar să văd o adaptare după Frații Karamazov de Dostoievski, pusă în scenă de un tînăr regizor, Jean Bellorini. Cinci ore despre bine și rău, despre noțiunea teologică de Dumnezeu, morala intimă și judecata supremă. Bellorini, care semnează și scenografia, a construit o scenă pe a cărei lungime circulau pe niște șine platforme cu elemente de decor (soluție pe care o văzusem deja într-un spectacol memorabil al Arianei Mnouchkine, Les Ephémères) și, în mijlocul ei, un soi de cabană de lemn cu acoperișul plat, pe care se putea circula și care era identificată ca o datcha, inevitabilă pentru „rusitatea“ poveștii. La ce bun să construiești însă un alt decor în acest cadru natural fabulos? Poate doar pentru că spectacolul va fi reluat pe scena Teatrului Gérard Philipe din Saint-Denis, condus de regizor. Adaptarea e semnată de Bellorini și de Camille de La Guillonnière, care, travestit în Dame Loyale, prezintă spectacolul cu umor și explică – tendință brechtiană, fără îndoială – firul povestirii. Cîteva lungi „tuneluri“ sau tirade interminabile, ca acela al Marelui Inchizitor, îngreunează inevitabil spectacolul. O prea mare acumulare de detalii, un text prolix și fără intensitate. Dar pariul de a adapta un asemenea text-fluviu era riscant și spectacolul, ca și adaptarea, mai au nevoie de cîteva ajustări, bolta cerească nu salvează totul. 

Mirella Patureau este critic de teatru şi traducătoare, cercetătoare la Atelier de Recherche sur l’Intermédialité et les Arts du Spectacle, CNRS, Paris.

Foto: C. Raynaud