Tatăl meu, preotul de Gabriel Sandu, regia: Elena Morar, scenografia: Alexandra Panaite, video: Ana Cârlan, sound design: Andrei Mihai. Cu: Andrei Sabău, Valeriu Andriuță, Mihaela Teleoacă, Vlad Nemeș, Bogdan Nechifor. Proiect cîștigător al competiției „Satelit“. Apollo 111. 

Manifestările homofobe de la Muzeul Ţăranului Român, din februarie, care reiau modelul mai vechilor proteste din acelaşi loc, în împrejurări similare (proiecţia unui film), cu aceleaşi categorii de contestatari şi contestaţi, reprezintă o imagine sugestivă pentru modul în care societatea autohtonă s-a divizat în ultimii ani în raport cu drepturile comunităţii LGBT. Fenomenul este vizibil mai ales din momentul propunerii de modificare a Constituţiei, promovată de Coaliţia pentru Familie, în sensul definirii restrictive a căsătoriei drept uniunea dintre o femeie şi un bărbat. Iniţiativa a acutizat şi a radicalizat opiniile despre identitatea de gen, căsătoria între persoane de acelaşi sex şi familia tradiţională. Susţinătorii drepturilor LGBT au contestat iniţiativa, iar cei ai familiei tradiţionale au demarat o campanie de strîngere de semnături în favoarea modificării Constituţiei, cu ajutorul, recunoscut sau nu, al Bisericii. Discursurile care s-au coagulat de fiecare parte au antagonizat societatea, puţini sînt cei care au păstrat o poziţie neutră, şi mai puţini cei care au încercat, dacă nu să-şi înţeleagă, măcar să-şi asculte adversarii (audiatur et altera pars nu e tocmai deviza după care ne ghidăm, societatea românească suferă de o cronică lipsă a dezbaterii). S-a produs astfel o standardizare a poziţionărilor faţă de temă, care a generat stereotipuri în percepţia argumentelor pentru ambele părţi.

Gabriel Sandu, actor, jurnalist şi, în cazul de faţă, autor dramatic, a scris o piesă despre homofobia societăţii autohtone contemporane. Tatăl meu, preotul preia cele două poziţionări faţă de comunitatea LGBT în contextul demersului iniţiat de Coaliţia pentru Familie, la care adaugă cîteva elemente pentru a încadra subiectul într-o temă mai largă care vizează conservatorismul din mentalul colectiv autohton. Textul expune, practic, situaţia şi discursul despre identitatea de gen şi familie, aşa cum se regăsesc ele în spaţiul public, clişeizate prin repetabilitate şi preluate de o masă necritică, şi le înşurubează într-o poveste.

Un preot de provincie şi preoteasa strîng semnături pentru modificarea Constituţiei în sensul instituirii familiei tradiţionale ca unic model, în timp ce fiul lor, student la Bucureşti, are o relaţie cu un băiat. Naraţiunile adiacente potenţează conflictul: preotul comite un păcat capital şi alte cîteva mai „mici“, semnăturile pentru Coaliţie sînt parte dintr-o negociere a puterii în interiorul instituţiei Bisericii, iubitul de la Bucureşti a crescut într-un orfelinat şi este (probabil) de etnie romă. Dubla măsură (preotul se arată îngăduitor cu sine pentru lucruri grave, dar intolerant faţă de sexualitatea propriului copil), structura viciată de putere a Bisericii (tot mai cunoscută la nivel public, căci conexiunile instituţiei cu mediul politic şi financiar au făcut obiectul unor investigaţii jurnalistice în ultima vreme), marginalizarea şi stigmatizarea vulnerabililor (săraci, orfani, minorităţi etnice şi sexuale etc.) sînt captate într-o singură poveste care operează cu naraţiuni şi tipologii reale, dar reducţioniste, şi care devine astfel demonstrativă.

Spectacolul regizoarei Elena Morar urmăreşte linia textului şi pune încă un filtru care subliniază caracteristicile fiecărui termen al conflictului şi prăpastia dintre ele. Spectaculosul şi negativitatea se acumulează la partea conservatoare: Biserica este o instituţie kitsch (icoane cu luminiţe electrice, flori artificiale etc. – scenografia: Alexandra Panaite), cu o structură mafiotă (bani, putere şi supunere), un PR neobosit (prezenţa în media) şi un discurs (conţinut şi formă) anacronic în raport cu vremurile. O animaţie (video: Ana Cârlan) contextualizează acţiunea, desenînd cîteva spaţii (blocurile depersonalizate din Bucureşti sau biserica decorată opulent). Valeriu Andriuță (preotul) şi Mihaela Teleoacă (preoteasa) creează personaje a căror mentalitate este la intersecţia dintre normele morale ale unei familii de preot, care tolerează însă abaterile proprii, şi vocaţia de părinţi iubitori, dar intoleranţi faţă de devierile copilului de la aceleaşi norme. Personajul lui Andrei Sabău (fiul) este ceva mai complex: deşi viziunea lui este opusă faţă de cea a părinţilor, datorită sexualităţii şi mediului universitar care a favorizat o gîndire progresistă, el are un parcurs de negociere a poziţiei sale în raport cu aceştia, de la acceptarea iniţială a cerinţei lor (de a deveni preot) pînă la a-şi asuma identitatea de gen. Declararea homosexualităţii, în familie şi în public, face parte dintr-un proces de maturizare a fiului, care implică şi asumarea unor responsabilităţi adiacente cu urmări dramatice. Vlad Nemeş construieşte personajul iubitului la joncţiunea dintre dramele unei copilării instituţionalizate, identitatea etnică şi cea de gen şi aparenţa, mereu contrazisă, a unei întîrzieri mentale (ceea ce îi conferă o onestitate dezarmantă şi periculoasă). Bogdan Nechifor creează mai multe personaje, necesare naraţiunii pentru a multiplica opiniile, precum activişti ai Coaliţiei pentru Familie care regurgitează idei fără o perspectivă critică (analitică) sau un angajat al Bisericii, măcar aparent necontaminat de homofobie. Personajele de ambele părţi ale conflictului acţionează parţial printre spectatori, căci societatea sîntem noi toţi, iar celălalt poate sta alături.

Atît în text, cît şi în spectacol, era loc pentru nuanţe, pentru depăşirea stereotipiei de reprezentare a temei şi a tipologiilor din conflict (acumularea negativităţii de partea Bisericii, prin ridiculizare şi demonizare, riscă să o devalorizeze, deşi ea este un combatant redutabil în această bătălie şi ar fi interesant de decriptat mecanismul care îi asigură eficienţa). Însă miza demersurilor artistice pare a fi conştientizarea unui retard al mentalităţii colective şi a efectelor toxice pe care le au acţiunile care antagonizează (intenţionat sau nu) societatea. Şi asta funcţionează. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: A. Bulboacă