Cine a omorît-o pe Szomna Grancsa? Cu: Liana Ceterchi, Mihaela Drăgan, Zita Moldovan, muzica live: Elena Albu, scenografia: Elena Dobîndă, afiş: Alexandra Horghidan, regia: Mihai Lukacs. O producţie a companiei de teatru Giuvlipen. Macaz Bar Teatru Coop. 

Din ultima sa fotografie, în costum tradiţional, cu un buchet de flori în mînă, Szomna Grancsa priveşte direct în obiectiv. Zîmbeşte, dar ochii îi sînt trişti şi zîmbetul resemnat. La 1 iunie 2007, în satul Frumoasa din judeţul Harghita, fata de 17 ani s-a sinucis. Motivaţiile gestului nu sînt clare. Mesajul lăsat de Szomna pe perete deschide o posibilă direcţie (tatăl nu a mai lăsat-o la şcoală), o alta (părinţii voiau să o căsătorească) se conturează din declaraţiile celor din jur, fără a se exclude reciproc. Un reportaj al excelentului jurnalist Viorel Ilişoi, „Cine a ucis o pe Grancsa Szomna?“, publicat în Cotidianul şi pe blog-ul autorului, prezintă o imagine panoramică a poveştii, cu mărturiile mai multor oameni care, într un fel sau altul, au avut o legătură cu fata: părinţii, preotul satului, vecini, profesori, colegi. Articolul stă la baza spectacolului lui Mihai Lukacs, Cine a omorît o pe Szmona Grancsa?, produs de Giuvlipen (compania de teatru a femeilor rome) la Macaz. Creat din diferitele şi uneori contradictoriile perspective ale martorilor, ca un policier cu accente de suspans, spectacolul ridică probleme dincolo de situaţia punctuală a sinuciderii.

Întrebarea din titlu, regăsibilă în reportaj şi în spectacol deopotrivă, pune un accent precis: cineva/ceva a determinat-o pe Szomna, o fată dintr-o comunitate romă, tradiţionalistă şi endemic subeducată, dintr-o zonă rurală marcată de precaritate, să se sinucidă. De aici încolo precizia dispare, căci, spre deosebire de poveştile poliţiste clasice, moartea Szomnei implică vinovăţii şi responsabilităţi la nivel sistemic.

Spectacolul lui Mihai Lukacs o pune pe Szomna la intersecţia între precaritate şi comunitatea patriarhală a romilor, în care căsătoria timpurie, supunerea în faţa bărbatului, maternitatea sînt elementele principale, dacă nu cumva singurele, din viaţa femeilor. Soarta le este decisă de părinţi şi, ulterior, de soţ, iar educaţia este opţională. La toate astea se adaugă sărăcia, care are una dintre cele mai ridicate rate în aceasta zonă.

Pe acest fundal, Szomna a cerut să meargă la şcoală şi a reuşit, chiar dacă mai tîrziu, după ce părinţii au cedat la insistenţele ei. De aici încolo, ea a avut mici victorii personale, dar revoluţionare de-a dreptul pentru comunitate (a fost prima care a purtat blugi). La 16 ani a ajuns la liceu în Miercurea Ciuc, prima dintre cei doi copii din sat care au luat capacitatea. Dar aici, revoluţia Szomnei se opreşte: de Ziua Copilului, fata s-a spînzurat în şura casei, lăsînd ceva scris pe perete. Mesajul, invocat în mai toate mărturiile, nu este niciodată citat în spectacolul lui Mihai Lukacs şi asta este o formă de suspans, de concentrare a spectacolului pe o miză clară, dar şi de reflectare a unei realităţi esenţiale în conţinutul poveştii, aceea că martorii sînt, în mare parte, analfabeţi şi nu îl pot citi. La final însă, într-o scenă aproape integral ficţională, în care Szomna şi o prietenă joacă Spînzuratoarea, mesajul real apare scris, categoric şi dezarmant de dureros.

Iskola vagyok
(Eu sînt şcoala)

De-a dreptul auster ca producţie, spectacolul funcţionează cu o singură piesă de decor, o bancă mobilă ce se transformă, permiţînd diferite spaţii de acţiune. Costumele de bază sînt complet negre, personajele fiind identificate prin elemente distincte şi reprezentative aplicate pe ele. Jucat de trei actriţe, spectacolul se configurează în spaţiul neutru al scenei, într-un întuneric luminat pe rînd de perspectivele diferite asupra poveştii: jumătăţi de adevăr, tăinuiri, subiectivisme. Mihaela Drăgan, care are o picturalitate dramatică, probabil datorită ochilor expresivi, şi Zita Moldovan, excelentă în redarea multiplelor faţete ale aşa numitei patine locale, alcătuiesc un cuplu complementar care portretizează locuitorii satului, etnici romi sau maghiari. Liana Ceterchi îşi asumă rolurile autorităţilor – preot, judecătoare, profesoară –, cărora le identifică subtil mai multe niveluri de ipocrizie. În fond, toată lumea are bune intenţii, marcate, desigur, de contextul etnic şi comunitar, de capacitatea de înţelegere şi de nivelul de cultură al fiecăruia. Căci undeva, între „eu i-am vrut numai binele“ şi „atît am putut să fac“, soarta Szomnei a fost pecetluită. Rebela din Frumoasa, care a făcut primii paşi spre schimbarea perspectivei locale asupra educaţiei şi feminităţii, avea să fie transformată în martiră de aceeaşi comunitate (includ aici profesorii) care, cu bune intenţii, desigur, o lăsase să se zbată singură. Tributară unei mentalităţi tradiţionaliste, conservată de abuzurile istorice asupra minorităţii din care face parte (Szomna ştia asta cînd şi-a asumat etnia în faţa colegilor, cerîndu-le să se poziţioneze în raport cu ea), familia nu-şi poate depăşi limitele. Cu tot efortul fetei, profesorii şi colegii rămîn prizonierii unei perspective discriminatorii, dacă nu la nivelul etnic, atunci la cel al clasei sociale. Între două presiuni majore, Szomna cedează. La cîţiva ani de la moartea ei, familia părăseşte satul.

Nu e frumos la Frumoasa

Miza spectacolului nu este să dea un răspuns nominal asupra unei vinovăţii individuale, ci să genereze întrebări legate de un sistem social care se prăbuşeşte. Trei lucruri favorizează sinuciderea Szomnei: precaritatea, lipsa de educaţie şi discriminarea, împachetate în bunăvoinţă. Rezultatul este indiferenţa sistemică faţă de soarta unor oameni, şi aici e mai puţin relevant criteriul etnic, cît cel material. În mediul rural, educaţia se află într-o situaţie dezastruoasă: -şcoli închise, profesori slab pregătiţi, absenteism, abandon şcolar la cote alarmante, deşi nici o autoritate nu pare alarmată de această situaţie. România se va confrunta nu foarte tîrziu, dacă îi va mai păsa cuiva, cu necesitatea realfabetizării populaţiei. Şi asta spune ceva despre „orbirea“ colectivă.

E remarcabil cum acest spectacol spune atît de multe cu atît de puţin. Dacă am trăi într-o utopie, aş vedea printre spectatori directori de instituţii publice care să înveţe de aici că teatrul nu (mai) este despre frumos, ci despre (lucruri precum) Frumoasa. Dar trăim într-o distopie. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: S. Popescu