Un moralist scria cu o justeţe indiscutabilă: „E mai greu să spui adevărul despre ceilalţi decît despre tine însuţi“ – de fapt, la adevăr se ajunge oricum greu! Preoţii au confirmat-o secole de-a rîndul, psihanaliştii de mai multe decenii: confesiuni, vorbe, întrebări sînt materialele explorate cu scopuri terapeutice, dar şi economice. Nu întotdeauna cu un succes probant. Un caz diferit – care m-a marcat – îl constituie diagnosticul formulat prin hazard, lipsit de orice structură sau context analitic, de către o prietenă, Annie Demont. Rîzînd, ea mi-a lansat o evaluare dezinvoltă în care m-am recunoscut şi care, an de an, şi-a confirmat pertinenţa. „Tu eşti puţin clasic“ – „puţin clasic“, iată o fişă de identitate foarte concisă şi acceptată fără reticenţe. Nici academic reacţionar, nici nonconformist obstinat – „un pic clasic“, aceasta implică recunoaşterea prezentului, dar nu ca valoare absolută, ca instanţă ultimă, ci discret afiliat la un trecut ce nu dispare, persistă şi atestă perenitatea unei arte. Constatarea îmi convine căci, asemeni multor aliaţi, creatori sau spectatori, mă recunosc în impuritatea sa parţială. Noi constituim o întreagă familie, iar această apartenenţă – mi am spus – explică entuziasmul suscitat de marea expoziţie de la Muzeul de Artă Modernă din Paris consacrată „prieteniei artistice“ între Derain, Giacometti şi Balthus. O frază mi-a confirmat-o pe deplin şi s-a constituit în program al artiştilor reuniţi aici şi al privitorului uimit ce eram: „Adevărata modernitate provine dintr-o reinventare a trecutului“, scrie Balthus. El, care s-a antrenat copiindu-i pe Breughel şi Piero della Francesca, iar camarazii săi au revizitat vestigii arhaice, arta Cicladelor sau a etruscilor, arta africană… În felul lor, ei se recunoşteau ca fiind „puţin clasici“ şi nu reduşi la prizonieratul imediatului, al absenţei de contact cu predecesorii, aşa cum arogant îşi formula crezul un mare coregraf actual. Chiar dacă te consacri unei arte a „imediatului“ ca dansul, a practica tabula rasa şi a constitui prezentul în unica referinţă – curentul se cheamă „prezenteism“ – mi se pare a proceda la o amputare a memoriei, la o reducţie amnezică a oricărui domeniu, invalid de soclul său originar. Îmi e străină o asemenea atitudine „barbară“.

Derain, Giacometti, Balthus atestă posibilitatea de a integra moştenirea şi de a-i injecta o energie nouă, nebănuită. Motivele sînt moştenite – portrete, nuduri, naturi moarte –, dar ele nu se reduc la o leneşă preluare, ci sînt afiliate unei viziuni moderne care, flagrant, le personalizează. Derain vorbeşte despre „magia greutăţii“, a cromatismului, a pînzei care îl evocă uneori pe Zurbarán, alteori pe Velázquez. El utilizează o materie plastică viguros controlată, solid arhitecturată şi, privindu-i opera, descopăr în el un succesor al lui Cézanne care s-a opus impresionismului pentru a sacrifica fugitivul clipei în numele structurii impuse cu strictețe. Cei trei asociaţi restituie artei vocaţia duratei şi ne apar ca apărătorii unei cetăţi asediate de avangardele strict moderniste plasate sub semnul lui Marcel Duchamp. În felul lor, ei sînt nişte „antimoderni“, iar eu, „puţin clasic“, îi admir. Aşa cum banal admir perioada albastră a lui Picasso. Recunosc în ei niște cavaleri ai artei ca încercare, cavaleri care nu se predau şi care, împreună, constituie un irezistibil front de apărare. Ei afirmă o încredere reînnoită în arta şi pictura devaluate în epoca lor în numele formalismului şi dispărute azi, cînd domină – cel puţin pe plan mediatic – cultul artificialului, al deriziunii, al kitsch-ului. Cu excepţia lui Anselm Kiefer. A­ceşti artişti furnizează nu dublul realului, ci acced la un „réel augmenté“ – un real intensificat –, tot astfel cum marii regizori fascinează graţie a ceea ce putem numi „un acteur dilaté“. Brook, în acelaşi spirit, vorbea despre teatru ca şansă de a recunoaşte realul, dar „un réel concentré“. De aceea, „puţin clasic“, mă bucur să regăsesc arta în asemenea accepţiuni ce-mi permit să ajung la o viaţă „secundă“, intensă, ameliorată interior.

Invitat în Macedonia, am peregrinat prin mînăstiri care, printre munţi, ascunse departe de lume, posedă fresce primitive care ne permit să ne punem întrebări şi să regretăm destinul istoriei. La Kurnikovo, din altar ne priveşte un înger demn de cele mai splendide opere ale Renaşterii – el e la fel de celebru ca „îngerul de la Reims“ în Franţa, astfel încît imaginea lui apare pe bancnote. Îl privesc şi remarc sincronia cu Italia, dar acolo artiştii au rămas la adăpostul Occidentului, în timp ce aici s-a instalat Imperiul Otoman şi Balcanii au intrat în noapte. La Ohrid mă surprinde o frescă nu atît prin splendoarea realizării, cît prin faptul că, într-o artă sacră ce cultivă sistematic anonimatul, intervine pentru prima oară „semnătura“, înscrisă pe sabia Sf. Mercur. Un semn de modernitate… pe tăişul lamei citim numele celor doi artişti, Mihail şi Eustaţiu. Puţine zile mai tîrziu privesc o emisiune despre Michelangelo şi o coincidenţă splendidă mă surprinde: cînd, la 23 de ani, el a prezentat sublima Pietà, ea a suscitat un entuziasm absolut, dar admiratorii nu-i cunoșteau autorul. Atunci, sculptorul şi-a înscris numele pe piatră, ascuns pe un accesoriu al Fecioarei, asemeni pictorului macedonean. Privesc aceste subtile începuturi de prezenţă şi discreţia lor mă captivează, mai ales azi, cînd „semnătura“ a devenit prioritară faţă de operă. De cîte ori n-am achiziţionat un tablou în ciuda faptului, deplorat de vînzător, că nu era semnat… Tabloul îl prefer anonim, căci nu orice semnătură contează. Dar cum să explici asta azi, la ceasul eului artistic hipertrofiat?

În aceste peregrinări care aparent epuizează, dar în realitate alimentează, am avut surpriza de a primi un mesaj de la marele om de teatru Eugenio Barba. Un mesaj care-mi anunţa decizia lui de a încheia o carieră şi de a organiza succesiunea sa la celebrul Odin Teatret. Ne-am întîlnit deseori în viaţă, dar, în ultimii ani, am petrecut ore întregi la Sibiu, la Festivalul de Teatru. „Sibiul este un Ierusalim ceresc, îmi scrie el, un Ierusalim care permite înflorirea prieteniei, ce este unul din aspectele iubirii: să împărtăşeşti spaţiul şi timpul împreună cu cineva.“ El îmi anunţă că pregăteşte „le Grand Départ“ – marea plecare –, distribuind sarcini succesorilor, imaginînd modul de a supravieţui al structurii lăsate testamentar oraşului care l-a primit acum cincizeci de ani, Holstebro. „Într-o zi am să-ţi povestesc efortul meu de a nu lăsa moştenitori, ci doar o echipă pestriţă ai cărei membri aiuriţi, cîini sălbatici, vor şti să uite Odin-ul şi să-şi aducă aminte că e necesar să cultive mica lor insulă ca nişte Calibani care se dăruiesc teatrului adoptînd răspunsuri diferite.“ Iar apoi conchide, în cuvinte nobile: „Am impresia că vîrsta produce o seninătate neprevăzută. E, fără îndoială, mulţumirea pentru atîtea și atîtea întîlniri care mi-au înaripat destinul. Sau atunci e vorba de distanţă şi indiferenţă, dar nu sînt complet sigur căci simt că spiritul meu de aventură încă se trezeşte imaginînd noi proiecte. Iar apropiata noastră întîlnire e unul dintre ele.“ Păstrez această scrisoare ca pe un mesaj unic, de iubire şi întristare.

Pe de altă parte, după reprezentaţia lui Robert Wilson – tot la Sibiu – cu Scrisoarea despre nimic a lui John Cage, el mi-a transmis acest mesaj: „Georges, a fost formidabil să vin încă o dată în ţara ta, în România. Îţi iubesc ţara. Mulţumesc pentru tot. Cu multă dragoste, Bob.“ Wilson, cîndva stelar şi rece, a devenit acum uman şi afectuos. Nu s-a dus el, traversînd Carpaţii, să-l vadă la Tîrgovişte pe un vechi și apreciat asistent, Charles Chemin? Amic unic. 

George Banu este eseist şi critic de teatru. Cea mai recentă carte publicată este Cehov, aproapele nostru (Editura Nemira, 2017).