’90 de/cu: Alexandru Fifea, Alice Monica Marinescu, Katia Pascariu, Alexandru Potocean, Andrei Șerban, scenografia: Irina Gâdiuță, coregrafia: Paul Dunca, afiș: Andrei Câmpan, regia și dramaturgia: David Schwartz. O producție O2G și MACAZ Bar Teatru Coop. Spectacolul face parte din proiectul „Poveștile tranziției – investigarea performativă a istoriilor tranziției post-socia­liste“ cofinanțat de AFCN. MACAZ Bar Teatru Coop. 

Rhett Butler zicea că averea se face cînd se prăbuşeşte o lume. Mi-am amintit de asta imediat după Revoluţie şi ceva mai tîrziu, cînd au început să apară primele scandaluri de corupţie, semn că unii, chiar dacă nu or fi citit-o pe Margaret Mitchell, au intuit bine cum se obţine profitul în haosul postrevoluţionar. Ce nu spune personajul din Pe aripile vîntului este că tot atunci, cînd se schimbă lumile, se şi pierd averile, nu numai cele mari, ci şi cele mici, alcătuite doar din lucrurile care asigură un trai decent: serviciu, casă, demnitate.

Creat la Macaz – care a împlinit un an de existenţă, timp în care şi-a creat şi fidelizat publicul şi a devenit, ca şi Centrul Replika, unul dintre spaţiile performative vii din capitală –, spectacolul lui David Schwartz, ’90, pune în discuţie confuzia generală de după Revoluţie şi modul în care aceasta a afectat viaţa cotidiană şi nivelul de trai. Entuziasmul efervescent postcomunist s-a disipat cînd oamenii au început să se confrunte cu şomajul, săracia, pierderea locuinţelor, ceea ce a produs o schimbare de poziţionare politică la nivel individual. În 1990, concepte precum „democraţie“ şi „capitalism“ erau asociate, în mentalul colectiv, cu „prosperitate“ şi „echitate socială“. Drumul de la idealizarea unor principii şi sisteme la deziluzia aplicării lor haotice („originale“, cum spunea Ion Iliescu) în practică s-a soldat cu victime. Clase sociale şi comunităţi etnice/locale s-au prăbuşit cînd s-au inversat polii societăţii: după ce au fost eroizaţi în vechiul regim, muncitorii au devenit victime ale economiei sălbatice de piaţă, ceea ce a dus la pauperizarea lor în masă. Nedreptăţi ale trecutului – precum naţionalizarea imobilelor – au fost „reparate“ prin noi abuzuri (evacuarea forţată a chiriaşilor).

90 este un spectacol-confesiune, scris de actori pe baza poveştilor personale care se constituie într-o arhivă de istorii familiale de la intersecţia a două regimuri politice. În fiecare poveste, perspectiva este a copilului, interpretat de alt actor decît protagonistul real, care poate lipsi sau îşi rezervă alt rol. Cele cinci piese scurte sînt legate/separate/rezumate de intermezzo-uri muzicale cu hit-uri, interpretate live, din playlist-ul vremii al postului Atomic TV, cu funcţia practică de a oferi spaţiu de manevră pentru pregătirea scenografică a următorului moment (dintre puţinele elemente scenografice se detaşează o masă rabatabilă pe rotile, care se mai găseşte şi astăzi prin unele locuinţe). Pe lîngă asta, parodia muzicală se juxtapune cu realismul poveştilor într-o formulă brechtiană ce permite distanţarea, necesară pentru observarea fenomenelor de dincolo de cazurile individuale, şi oferă debuşee comice care anulează tendinţa spre melodramă, căci intermezzo-urile sînt asumat caricaturale (actorii se folosesc autoironic de propriile calităţi muzicale sau de lipsa acestora).

Falimentul speranţei

Privirea retrospectivă asupra anilor ’90 urmăreşte abandonarea speranţelor de realizare personală, pierderea identităţii pentru unele grupuri sociale şi reinventarea unor biografii individuale, dezirabile în noua configuraţie politică, resuscitarea unor forme de judecată publică, fals legitimate, resetarea criteriilor de acceptabilitate în societate şi demonizarea unor categorii profesionale. Poveştile se constituie în mărturii exemplare pentru un timp convulsiv. Un profesor universitar este supus „judecăţii“ tribunalului ad-hoc al studenţilor, imediat din Revoluţie. La masa de Crăciun, o familie de orăşeni intelectuali şi una de mineri dezbat, de pe poziţii adverse, (dez)avantajele capitalismului. Mirajul jocurilor de noroc şi al antreprenoriatului (şi el un joc de noroc într-o economie haotică) pune stăpînire pe un ospătar de provincie. Un cuplu de medici liberali dintr-o casă naţionalizată trebuie să facă faţă retrocedării imobilului şi evacuării. Coperţile spectacolului împart povestea mamei care merge la protestele din 1989 şi este bătută de poliţie în prima scenă, pentru ca în ultima să o regăsim, cîţiva ani mai tîrziu, trăind la limita subzistenţei, resemnată şi bolnavă. Personajele au speranţe după căderea comunismului, dar naufragiază în mlaştinile capitalismului sălbatic: îşi pierd serviciul, casa, demnitatea, trec prin experienţa dură a muncii în străinătate, se îmbolnăvesc sau mor, fără a-şi regăsi locul în societate.

Ce fel de public îşi alege ca partener David Schwartz într-un astfel de spectacol, în care rememorarea unui timp precis implică referinţe – date, acţiuni, persoane – reale? Nu aş spune că este absolut necesară cunoaşterea anilor ’90, dar cred că, pentru înţelegerea profundă a spectacolului, acest lucru ar fi binevenit. Şi tot aici, identificarea poveştilor (care cui actor aparţine) este chiar mai puţin importantă, dar rezolvarea acestui puzzle clarifică structura spectacolului.

Schwartz lucrează constant cu actori care-i împărtăşesc viziunea teatrală şi pe care ştie să îi valorizeze. Alexandru Potocean îşi exersează aici, dincolo de rolurile „serioase“, o anume aplecare spre autoironie şi şarjă. Alice Monica Marinescu şi Katia Pascariu funcţionează în roluri dramatice (chiar tragice, în cazul Katiei) şi au „partea leului“ în intermezzo-urile muzicale. Alexandru Fifea joacă credibil şi adolescenţi confuzi, şi justiţiari la fel de confuzi. M-am bucurat să îl revăd pe Andrei Şerban, actor care joacă rar, aproape numai în spectacolele lui Schwartz, şi care are o amprentă comică personală fină, un stil de interpretare (inclusiv la nivelul rostirii) singular, ştie să exprime mult făcînd puţin. Andrei Şerban este un actor care merită să joace mai mult.

M-am regăsit cu tristeţe în acest spectacol – care are, de altfel, mult umor – despre oameni care nu-şi mai găsesc locul. Pentru că aici sînt şi poveştile părinţilor mei. Şi cred că şi a mea. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: R. Ibold