– Festivalul de la Avignon, cea de a 72-a ediție, 6-24 iulie 2018 –

„Pentru cei care nu mai cred în Istorie, dar mai cred în viitor, arta este cea care ne permite să depășim disperarea lucidității și să atingem prospețimea speranței.“ – Olivier Py 

Moștenirea nenorocirii nu este o fatalitate, se încăpățînează să creadă Olivier Py, prefațînd recenta ediție a Festivalului de la Avignon. Lui Olivier Py îi place să provoace, să răstoarne locurile comune, dar mai ales să asculte cîntecul timpului. Anul acesta, mai mult ca niciodată, a fost vorba despre crizele și războaiele ce amenință civilizația noastră, de întrebările ce frămîntă societatea contemporană, locul minorităților și, mai ales, problematica legată de gen și de paritatea feminin/masculin. Spectacole semnate de Milo Rau, Phia Menard sau Didier Ruiz au impus, la rîndul lor, teme legate de homofobie, violență, de gen sau de transgender. Literatura și-a revendicat partea, romane contemporane adaptate de Julien Gosselin sau de Ivo van Hove, în vreme ce tragedia antică, prin Olivier Py, cu Pur prezent, inspirat de Eschil, sau Thomas Jolly cu Thyeste de Seneca, a adus fervoarea și intensitatea unui trecut reconvertit în febra actualității.

Cînd monștrii sînt printre noi

Festivalul s-a deschis somptuos și teribil în Curtea de onoare a Palatului Papal cu Thyeste, tragedie antică de Seneca. Un spectacol debordant de energie, de furie și poezie neagră, monstruos și superb. Thomas Jolly a creat în 2015 la Fabrica, spațiu avignonez extra muros propice experimentelor teatrale, un Henric al VI-lea fabulos, 18 ore de reprezentație, amestec de coduri estetice, unde triumfau exuberanța teatrului elisabetan, jocurile video, benzile desenate, muzica medievală sau techno-rock, marionete uriașe și lupte gen Game of Thrones, o poftă teribilă de teatru și de joc… De data aceasta, cu Thyeste, într-o traducere modernă și elegantă de Florence Dupont, pariul se situează la alt nivel: o tragedie despre infanticid și canibalism unde miza nu mai este durata, ci problema „teatrului imposibil“, sau cum să ucizi un copil pe o scenă sau cum să transformi un om într-un monstru. Thyeste și Atreu sînt doi frați gemeni ce își dispută regatul Argos. Pentru a se răzbuna pe fratele său Thyeste, care i-a furat lîna de aur, simbol al puterii regale, cu ajutorul soției sale, Eropa, Atreu îi omoară copiii și îi servește, la un ospăț așa-zis de împăcare, nefericitului tată ce îi îngurgitează ignorînd crima. Thyeste va fi mai tîrziu tatăl lui Egist, iar Atreu va mai avea doi fii, Agamemnon și Menelaos – iată-ne așadar instalați la originea teribilei povești a acestei familii mitice. Dincolo de probleme de canibalism și de atracția pentru spectaculos, căci povestea cam îngheață sîngele în vine, Thomas Jolly vorbește despre o crimă odioasă ce violează legile morale și religioase, zdruncină ordinea lumii, cînd în final soarele, cuprins de oroare, dispare. Regizorul nu actualizează nimic, nu e genul lui, dar spectacolul poate purta neliniștile timpului nostru. Pentru Thomas Jolly, teatrul e o lupă care decuplează realitatea, teatrul e întotdeauna un loc pentru un „plus“, la limita monstruosului. „Practic, un teatru de emfază, spune el, unde mă simt trăind. Nimic din cotidian nu este destul de puternic, de colorat, de viu.“ Și într-adevăr, spectacolul său, la care semnează regia, luminile și scenografia (în colaborare cu Christèle Lefébvre) și joacă Atreu, este viu, uimitor, fabulos. Dacă Henric al VI lea era debordant de efecte și găselnițe, Thyeste afișează un platou scenic degajat, cu excepția a două elemente supradimensionate, un chip de statuie răsturnată, în stînga scenei, și o mînă cu degetele deschise, în dreapta. Spectatorii ocupă treptat gradenele, un alt spectacol în pregătire, cel al publicului complice, fascinat, îngrozit. În fața zidului Curții de onoare, gigantică faleză cenușie de 30 de metri înălțime, apar siluete fantomatice ce poartă măști hidoase, cu ochii ieșiți din orbite. În fruntea lor, Furia (Anne Mercier), într-un costum amplu, de star rock, cu o voce gravă și puternică, cu o dicție perfectă, anunță tenebrele și blestemul Atrizilor. Prin incantațiile sale, ea cheamă din infern spectrul lui Tantal, ce iese din străfunduri mîloase, ca o imensă reptilă sticloasă, străbunul vinovat ce și-a ucis fiul și al cărui blestem va contamina palatul urmașului său, Atreu. Jolly preferă fantasticul, fără să fie gore, ni se povestesc însă cu multe detalii atrocitățile, în fața unui public înghețat de groază (în seara cînd am fost, un spectator, mai slab de înger, a trebuit să fie evacuat de urgență). Jocul de lumini savant orchestrat transformă scena într-un spațiu magic, fîșii luminoase aprind cerul, stoluri de insecte, confetti negre coboară spre public, în vreme ce, în ritmul muzicii (Clément Mirguet, în direct), aerul nopții vibrează, străbătut de acordurile cîntului hip-hop al unei tirade de rap (Emeline Frémont). Ferestrele palatului sînt luminate și stinse, ritmînd firul poveștii. Pe zid sînt proiectate titlurile celor cinci secvențe și, în final, „Am pierdut soarele“, afișat în mai multe limbi, printre care și româna (amintire a trecerii sale la Festivalul „Shakespeare“ de la Craiova, al cărui oaspete Thomas Jolly va fi în ediția ce vine), și ultima replică din Seneca: „Un singur lucru ne poate aduce pacea: o teribilă indulgență reciprocă“.

Convulsii sau mitul antic la proba emigrației

Traversînd cîteva străzi, dinspre Palatul Papal spre Théâtre des Halles, Thyeste și Atreu își continuă tragica degringoladă, un text care folosește cu inteligență și umor negru datele mitului antic, într-o lume unde relațiile umane au păstrat violența și tema conflictului antic, ca niște măști ascunse sub hai-na modernității. Textul, de Hakim Bah, scriitor de limbă franceză născut în Guineea, face parte dintr-o trilogie intitulată În fața morții și revizitează un episod din Tragedia Atrizilor: tortură, infanticid, adulter, răzbunare, exil, moartea este o sărbătoare. Acțiunea debutează pe un teren de baschet, unde cei doi gemeni își asasinează un alt frate, și se sfîrșește pe un aeroport, pe drumul emigrației. Pentru Frédéric Fisbach, Convulsii este o piesă intimă, dar în primul rînd politică. „Epoca noastră este cool și monstruoasă, lumea noastră tehnoglobalizată e în agonie, nu am reținut lecția de la Seneca încoace, condamnată la antropofagie și inumanitate.“ Atreu își bate nevasta, Eropa, și o înșală cu cea a vecinului. Thyeste o seduce pe Eropa, iar mai tîrziu, Atreu, Eropa și copilul lor se duc la ambasada americană pentru a emigra. Testul ADN obligatoriu dezvăluie că Atreu nu este tatăl copilului, ci Thyeste. Pentru a se răzbuna, Atreu omoară copilul și-l servește fratelui la masă, conform mitului. Deznodămînt neaștepat, administrația americană își cere scuze, testul era greșit, Atreu și-a ucis propriul urmaș. Trecînd peste acest detaliu puțin convingător al testului ADN (Atreus și Thyeste fiind frați gemeni și în principiu cu capital genetic identic), piesa e puternică și bine scrisă. Frédéric Fisbach sculptează textul, dîndu-i un relief aparte. O regie care se bazează pe un spectacol coral, actorii preiau textul ca pe un joc de mingi redistribuite între ei. Didascaliile revin în textul vorbit, punînd la distanță acțiunea, subliniind caracterul ludic al acestei farse sinistre. Debutul spectacolului, uciderea fratelui vitreg pe un teren de baschet, este jucat în întuneric, spectatorul aude ce se petrece, din replicile pline de furie și de ură, dar e suficient pentru a transmite oroarea actului, urechea vede și ochiul ascultă, după celebra formulă a lui Claudel. Nelson-Rafaell Madel și Ibrahim Bah, Maxence Bod, cu un joc plin de forță, își împart pe rînd rolurile celor doi frați. Eropa este jucată de trei actrițe, Mădălina Constantin, fragilă, de un umor subtil, de un dramatism intens pe măsură ce înaintează în dramă, Lory Hardel și Marie Payen, complementare, dar diferite, reiau din mers rolul, urcînd treptat temperatura. Spectacolul a fost distins cu premiul Coups de cœur al Festivalului OFF 2018 (din peste 1500 de spectacole).

Bucurii puritane în anticamera morții

Toneel Groep Amsterdam a fost prezent cu un spectacol de o mare sobrietate și rigoare, o adaptare după un scriitor olandez puțin cunoscut în restul Europei, Luis Couperus, 1863-1923, comparat cu Marcel Proust sau cu Oscar Wilde, deși romanele sale psihologice par mai degrabă influențate de naturalismul de la sfîrșitul secolului al XIX-lea. Pentru Ivo van Hove, care adaptează unul din romanele sale (Vieilles gens et choses qui passent, 1906), Lucrurile care trec sînt un soi de tragedie greacă contemporană, o mare metaforă a epocii noastre unde sîntem prizonieri ai imobilității. Scenografia (Jan Verswey-veld) e concepută ca o sală de așteptare, un soi de purgatoriu. Pe scena goală, 16 scaune de o parte și de alta, ocupate treptat de personaje, cu o oglindă imensă în fundal, în care se reflectă imaginea publiculu. Pe pereții de sticlă instalați în spatele scaunelor sînt schițate cu cărbune chipuri pline de spaimă, în vreme ce pe o masă în fundal sînt așezate instrumente de muzică, un metronom și un orologiu. Orologiul măsoară timpul ce trece, timpul este definiția vieții noastre, care va avea un sfîrșit pentru noi toți, subliniază cu antren Van Hove. Un muzician, Harry de Wit, acompaniază spectacolul în surdină. Ni se vorbește de un teribil secret, al cărui blestem se transmite din generație în generație. Atmosfera amintește de Strigoii lui Ibsen, cu secretele familiilor burgheze, torturate de crime ascunse și minciuni. Bătrîna bunică, în agonie, vegheată de întreaga familie, și-a ucis împreună cu amantul soțul, în urmă cu 60 de ani. Toată lumea cunoaște secretul, dar nimeni nu vorbește de acest traumatism, sînt lucruri care trec. Cînd bătrîna moare, metronomul se oprește o clipă, ca și cum lumea s-ar fi oprit din mers, dar viața va continua fără să aducă vreo eliberare. Atmosfera glacială și sinistră e întreruptă de scena voiajului de nuntă al tinerilor în Italia, unde actorii se dezbracă și se stropesc cu șampanie și chiar cu frișcă. Sudul, la acest scriitor olandez, este libertatea și bucuria, Nordul este Olanda, frigul, calvinismul, dorințele sexuale refulate. Cîteva momente fulgurante, sclipirile oglinzii, proiecții magnifice, o ploaie de cenușă, valuri de brumă ce acoperă solul punctează acest spectacol de o frumusețe sobră, superb recviem, memento mori, ca un duș rece în noaptea fierbinte a Avignonului. 

Mirella Patureau este critic de teatru şi traducătoare, cercetătoare la Atelier de Recherche sur l’Intermédialité et les Arts du Spectacle, CNRS, Paris.

Foto: Christophe Raynaud de Lage