Lalele, lalele, proiect de artă activă coordonat de Bogdan Georgescu, cu performeri care își asumă deschis apartenența la comunitatea -LGBTQIA+. Cu: Patrick Brăila, Ioana Chițu, Paula Dunker, Marian Enache, Bogdan Georgescu, Ștefan Huluba, Ada Mușat, Adrian Newell Păun, Raj, Soleială, Alexa Valianatos. Scenografie: Irina Gâdiuță. Video: Andrei Ioniță. Sunet: Sever Andrei. Proiect realizat de O2G în parteneriat cu Macaz Teatru Coop., Veioza Arte, MozaiQ, Accept şi finanţat de AFCN, Macaz Bar Teatru Coop. 

Corpuri şi identităţi care nu-şi corespund. Corpuri şi identităţi atipice. Corpuri şi identităţi fluide, care refuză să fie prizoniere în tiparele acceptabile social, fragilizate de judecata publică, mute într-o lume care îşi afirmă zgomotos modelele restrictive de reprezentare.

Într-un demers performativ de incluziune socială (la nivelul mentalului colectiv) a identităţilor de gen anormative, Bogdan Georgescu şi zece performeri (în egală măsură coautori ai spectacolului) propun un exerciţiu de solidaritate prin experimentarea, de către spectatori, a unor posturi sociale stigmatizate. Mizele în jurul cărora este construit show-ul Lalele, lalele ţin de lărgirea cunoaşterii publicului, atît la nivel informal – în percepţia publică, variatele identităţi de gen sînt cuprinse generic în noţiunea de „gay“ –, cît şi al înţelegerii problemelor cu care anormativii se confruntă, de la atenţia negativă (stigmatizare etc.) la ignorare. Actanţii sînt ceea ce grupul german Rimini Protokoll a denumit „experţii vieţii“, adică performeri ai propriilor biografii. Spectacolul apare pe fondul demersului Coaliţiei pentru Familie privind modificarea Constituţiei pentru redefinirea restrictivă a căsătoriei.

Performance-ul transformă radical spa-ţiul de la Macaz într-o cuşcă din staniol aurit, cu covoare de blană negre – o formulă vizuală şic, prin care se transpun aspecte ale marginalizării: restricţio-narea drepturilor (determinarea strictă a unui spaţiu de acţiune) şi reducerea libertăţii de expresie (covoarele pufoase îngroapă sunetele). Spectacolul nu este doar nonverbal, ci de-a dreptul mut, adică nu se aude nici un sunet, deşi performerii vorbesc, cîntă, dansează. O comunitate este redusă la tăcere de o societate care practică refuzul ascultării. Excluderea dreptului de a se exprima este performată în interiorul unei tăceri; actanţii se afirmă tocmai prin lipsa sunetului, folosesc restricţia ca pe o facilitate.

În această „cuşcă de aur“ ironică (expresia trimite la privilegii asociate unei libertăţi îngrădite, dar aici privilegiile lipsesc), pansexuali, homosexuali, transgenderi, queer (forme de rezistenţă la normă care nu au neapărat legătură cu orientarea sexuală) îşi prezintă biografiile anormative, procesele de asumare a lor şi conflictul cu familiile şi societatea, dar şi problemele personale care transcend genul, precum îmbătrînirea sau greutatea. Umanităţi fluide în forme nepotrivite sau neacceptate social îşi demonstrează cu delicateţe diferentia specifica, o alteritate care demonstrează complexitatea umană. Forţarea turnării lor în forme fixe, conforme cu o moralitate şi o reprezentare a ei rigid-conservatoare (moralitatea nu tinde neapărat spre dreptate şi nu însoţeşte neapărat ideile progresiste), devine dureroasă. Echilibristica pe care o face Paul Dunca încercînd să-şi aproprieze tipare de identitate străine – folosirea unor calapoade de pantofi cu toc înalt – poate fi citită şi în sens invers, de asumare publică a unei identităţi rejectate social. La fel, traseul privirii derulat de Ştefan Huluba – contactul vizual îndelung şi insistent cu spectatorii – are dublă interpretare: autoprezentare în faţa unui public necunoscător şi reprezentare a atenţiei negative la care este supus (demonstrează atenţia invazivă pe care o îndură şi nevoia de atenţie pe care o resimte). Se jonglează astfel cu discursuri duale, cu perspective din interiorul şi din afara normei, atît din partea actantului anormativ, cît şi a publicului, care trebuie să-şi autochestioneze criteriile percepţiei, să le aprecieze valabilitatea şi să decidă ce face cu ele: le reconfigurează sau se refugiază în interiorul lor, la adăpostul comodităţii de a privi din perspectiva promovată de societate. Căci un lucru reclamat în spectacol este tocmai confortul asocierii la opinia dominantă, chiar dacă aceasta este inflexibilă, se încăpăţînează să aplice grile rigide de judecată unor evoluţii sociale fluide, organice.

Naraţiunile sînt explicite, unele dramaturgice (Alexa Valianatos îşi povesteşte în scris biografia de femeie transgender, „fericită şi în viaţă“ – cîtă dramă există în formularea asta!), altele sînt rezumate performativ la un singur gest (Ada Muşat cîntă fără sunet) sau sînt rezultate din construcţiile performative ale unor acţiuni (variante LGBTQIA+ pentru dansul Fetelor de la Căpîlna sau pentru Lacul lebedelor). Captivi într-un spaţiu comun, performerii şi spectatorii au interacţiuni, contacte domestice (pieptănatul) sau cotidiene (îmbrăţişatul), minim performative (legatul cu sfoară de un spectator, acţiune performativă decriptabilă în mai multe sensuri, eu prefer varianta celor două feţe/forme fizice şi identitare posibile ale umanului). Performance-ul este delicat şi noninvaziv, chestionează, nu militează, problematizează, nu şochează, informează, nu atacă. Iar autoexpunerea experţilor vieţii reprezintă un act de curaj raportat la contextul local.

Discursul performativ din Lalele, lalele merge mai departe de prezentarea marginalizării şi restricţionării drepturilor pentru persoanele LGBTQIA+. Este un show despre complexitatea identităţilor de gen, despre varietatea şi universalitatea problemelor personale cu care anormativii se confruntă, despre stigmatizarea colectivă şi maniera reducţionistă de interpretare a genului, dar şi despre o profundă nevoie de solidaritate umană.

La final, cercul experimentului se închide: publicul, rămas în cuşca poleită, îşi culege încălţările (adică îşi alege identitatea sau, mai degrabă, poziţionarea faţă de identităţile de gen după ce a testat, metaforic, poziţii sociale marginale, căci genul nu este voluntar) dintr-un acvariu, în timp ce anormativii se duc în spaţiul civil. Se întîmplă astfel o inversare de locuri şi perspective care, după informare şi experimentare, ar trebui să producă o schimbare de mentalitate. Ar trebui. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Andrei Ioniţă