Festivalul Internațional Shakespeare, ediția a XI-a, Craiova, 23 aprilie – 6 mai 2018. 

Desfășurată în mod excepțional pe o durată de două săptămîni, ediția de anul acesta a festivalului craiovean a copleșit prin bogăția titlurilor și generozitatea alegerilor. Alături de mari nume ale scenei internaționale, Krzysztof Warlikowski sau Robert Lepage, cele două „coperți aurite“ ale albumului de manifestări dedicate Planetei Shakespeare, am regăsit alte creații confirmate, multe românești, sau trupe tinere, genuri mixte, alături de spectacole stradale, larg spațiu de rezonanță în inima orașului. Și aici am recunoscut din nou bagheta magică a celui ce a imaginat și continuă să călăuzească neobosit jocul acestor planete, Emil Boroghină. Fiind eu însămi un oaspete statornic al festivalului, comparații sau aduceri aminte se impun cînd unele trupe invitate revin și ele ca oaspeți statornici. Amintirile se suprapun, se confruntă, surprizele se impun binevenite, țesînd un soi de „arheologie“ subterană ce mă ține la adăpost de tentația catalogului „la rece“. Nu voi vorbi așadar decît de cîteva popasuri personale, un cronicar grăbit pe o planetă prea vastă…

Ce au în comun două spectacole, unul venit din Coreea de Sud, altul de la Stratford-upon-Avon, în afară de gustul comun pentru Shakespeare? În primul rînd, tinerețea cuceritoare, plăcerea și entuziasmul de a juca, o anume stîngăcie simulată sau conștient exploatată, îndrăzneala și o evidentă stăpînire a limbajului scenic. Mokwha Repertory Company din Seul a venit cu Romeo și Julieta în regia lui Oh Tae-suk, imposibil să nu-mi amintesc astfel de șocul unui alt spectacol jucat odinioară la Craiova de o alta trupă din Coreea de Sud, Visul unei nopţi de vară (compania Yohangza din Seul), o strălucită demonstraţie de transfer cultural. Am regăsit și de astă dată un teatru vizual, într-o complicitate voioasă cu sala, actorii care se mişcau ca puşi pe arcuri încercau cîteva vorbe pe româneşte, spre deliciul publicului complice. Nu au jucat nici ei exact textul lui Shakespeare, l-au adus la ei, şi l-au însuşit fără să-l deformeze sau să-l trădeze. Verona coreenilor de astăzi este un oraș în multicolore straie tradiționale, tulburat de gîlcevile unor tineri gălăgioși și puși pe șotii, pînă cînd gluma degenerează și morții apar ca din greșeală. O tinerețe inocentă ca și aceea a celor doi îndrăgostiți, stîngaci și pierduți printre cearceafuri în singura lor noapte de dragoste. Finalul e neașteptat, cele două familii învrăjbite refuză împăcarea și zidurile cetății se dărîmă într-un final de apocalipsă. Trupa vine din Coreea de Sud și păstrează încă temerile unei păci fragile. Flute Theatre din Stratford-upon-Avon, care venise odinioară cu un Hamlet, who is there?, ne-a propus de astă dată A douăsprezecea noapte. O trupă de tineri, neconvențională, în regia semnată și aici de Kelly Hunter. O linie muzicală rafinată și antrenantă punctează un scenariu alert pe care actorii îl servesc cu energie și imaginație, un foarte tînăr și excelent Malvolio, Richard Leeming, un seducător duce Orsino, Tom Chapman care semnează și muzica, o Viola, Paula Rodriguez, de o ambiguitate cuceritoare.

A venit apoi Furtuna din Tokyo, o întîlnire stranie și complet destabilizantă, în viziunea lui Masahiro Yasuda, cu Jijosha Yamanote Company. Teatrul japonez tradițional are o structură codificată și am asistat aici la o perfuzie secretă a spiritualității japoneze în textul shakespearian, transfigurat. Furtuna, montată de Yasuda, e mai întîi o scenă acoperită de cărți, pierdută într-un întuneric cețos. Prospero răsfoiește printre pagini, ideogramele cuvintelor sînt proiectate pe un ecran. Cuvintele sau semnele lor stîrnesc furtuna, magia e o magie a semnelor. Corpurile duhurilor, Ariel, ca și Caliban, sînt monstruoase, trupuri dezgolite ce țîșnesc și se tîrăsc după o coregrafie precisă, machiajele sînt albe, ca niște măști. Miranda e o făptură firavă cu ochelari, dar destul de atletică pentru a-l snopi în bătaie pe timidul îndrăgostit Fernando. Gesturile lor, amestec de împerecheri animalice, sînt nevinovate, ca o lege a naturii. Mișcarea e marcată de o tehnică specifică teatrului tradițional japonez, Yojo han, bazată pe o mișcare sacadată și pe o emisie specială a vocalelor, imperceptibilă pentru urechile noastre europene, dar care dau impresia de lume stranie, de altă planetă, Shakespeare e însă pe planeta sa, cea a viselor. „Sîntem făcuți din stofa viselor și scurta noastră viața e mărginită de somn…“, încheie Prospero divertismentul pe care l-a provocat și care îi scapă în final. Odată cu renunțarea la magie, viața sa se stinge încet pe scena cuprinsă de întuneric și de ceața neființei. Un detaliu copleșitor: unul din marii actori ai teatrului, Ilie Gheorghe, interpret pe această scenă al Furtunii lui Silviu Purcărete, a fost condus pe ultimul drum în aceeași zi. Teatrul își lua astfel rămas bun de la unul din marii săi magicieni.

Vara precoce din acest an ne-a îngăduit să ne întîlnim, la adăpostul unui cort uriaș în aer liber, cu urmarea la seria de spectacole – imaginată de regizorul Gavriil Pinte – În inima nopții, o adaptare după Shakespeare, spectacol creat la Teatrul „Regina Maria“ din Oradea, cu o scenografie de Roxana Ionescu, un spațiu bifrontal, cu spectatorii pe gradene, față în față. După episodul Lear, de data trecută, în același dispozitiv, a urmat Macbeth, sau „Domnul Macbeth care pleacă la război“, anunț repetat de cîteva ori, cu aceeași muzicalitate ce-mi amintea un vechi cîntec francez, „Malbrough s’en va-t-en guerre“… Tonul de legendă îndepărtată e astfel dat, vrăjitoarele ce-i prezic și urmăresc destinul sînt aici cinci femei în negru cu măști de corbi, croncănitoare. O siluetă în alb se desprinde din acest peisaj al nopții care acompaniază și comentează faptele teribile, un soi de conștiință a contemporaneității, de fapt inserturi din texte de George Banu și Monique Borie. Un spectacol puternic, construit pe imagini extrem de sugestive, cu neașteptate mașinării ale unei lumi primitive și malefice. Gavriil Pinte a extras și aici miezul de spaimă, de neliniști ce se trezesc la căderea nopții, departe de certitudinile energice ale zilei, o „metafizică“ construită cu mijloace teatrale concrete, un superb exercițiu de echilibristică pe marginea hăului.

Am mai avut parte și de un alt Macbeth, venit de la antipozi, compania A. M. Productions din Africa de Sud, în regia lui Alfred Abrahamse. Marcel Meyer, care ne-a marcat acum patru ani cu un Richard III, a revenit așadar în rolul principal. Toată recuzita infernală era din nou prezentă, mult întuneric, siluetele actorilor virile și războinice, măști și marionete, spectacolul se derula cu o energie conștiincioasă, personajele urcau și coborau anevoios pe căpriorii de lemn. O „inovație“, Lady Macbeth, jucată de un bărbat, dar care nu amintește nici practica teatrului elisabetan unde nu jucau femei și se recurgea la travestiuri, și nici nu aduce nimic nou în relația dintre personaje. Se vorbește despre ea sau she, absolut surzi la prestanța reală a flăcăului în chestiune. Marcel Meyer a rămas o prezență scenică impresionantă într-un hățiș de bune intenții regizorale pierdute în ceață.

Teatrul Național din Craiova, gazda festivalului, a oferit un generos program, două texte, Nopțile ateniene, preferînd să înceapă cu fața întunecată a relațiilor umane, Timon din Atena, și terminînd aproape de miezul nopții sub lumina unei luni ghidușe, multiplicată și răspîndită în sală, invitată la un joc cu mingi argintii, Visul unei nopți de vară. Pariul îi aparține unui tînăr regizor francez, Charles Chemin, cunoscut ca asistent al lui Robert Wilson, de la care a desprins fascinația luminii și a muzicalității.

Într-una din ultimele zile din Festival, un Hamlet creat la Unteatru din București va rămîne fără îndoială una din cele mai puternice amintiri ale acestui banchet teatral, o demonstrație de inteligență și sensibilitate scenică. Peter Kerek semnează scenariul și regia și susține mai multe roluri alături de Richard Bovnoczki, amîndoi, cînd Hamlet, cînd Polonius sau Regele, în vreme ce Alina Berzunțeanu preia toate rolurile feminine. Jocul e complex, căci compresia – spectacolul durează 55 de minute – cere o corespondență exactă între ideile de bază ale piesei, o atenție permanentă la jocul cu personajele, pe care actorii le schimbă între ei ca pe niște mingi de ping-pong. Se joacă în mijlocul publicului, pe o platformă rotundă, pe care actorii supli, îmbrăcați în negru, ca niște „lucrători ai scenei“, așteaptă publicul, încordați, gata de luptă. Căci este într adevăr o luptă, cu textul, cu personajele, cu publicul, atît de aproape, atît de departe. Monologul prințului, „To be or not to be“, deschide spectacolul, întretăiat de replicile Regelui și ale Reginei care încearcă să-l convingă să accepte moartea tatălui său, replicile se țes rapide, scurte. Ofelia apare brusc, sub chipul Reginei, povestind scena intrării lui Hamlet în camera sa, purtînd deja semnele nebuniei. Se trece brusc la scena actorilor și la cursa întinsă Regelui, Regina Mamă se naște din Regina actriță, jocul se accelerează, Polonius cade sub loviturile lui Hamlet, Ofelia sau Regina trec repede prin fața noastră, vîrtejul de nebunie, de violență se încheie prin ultimele cuvinte ale aceluiași monolog. „Să mori, să dormi, nimic mai mult“. Un spectacol rar, exigent și puternic, care ne ține încordați, suflet și spirit.

Carnet incomplet, din care am păstrat doar cîteva file, dar amintirile vor rămîne, sper, pentru a hrăni alte și alte seri de teatru... 

Mirella Patureau este critic de teatru şi traducătoare, cercetătoare la Atelier de Recherche sur l’Intermédialité et les Arts du Spectacle, CNRS, Paris.