Pulverizare de Alexandra Badea, traducerea: Eugen Jebeleanu, regie și ilustrație muzicală: Andrei Măjeri, scenografie: Alexandra Panaite, mișcare scenică: Flavia Giurgiu, video: Eranio Petruska. Cu: Smaranda Caragea, Ada Galeș, Alex Bogdan, Nicholas Cațianis. Ilustrație: Bogdan Pop. Proiect câștigător al proiectului SATELIT inițiat de Teatrul Apollo 111 și Sub25.ro. Susținut de Maratonul Teatrului Independent, ediția a VII-a. Teatrul Apollo 111. 

Alexandra Badea face parte într-o generaţie de artişti (alături de Gianina Cărbunariu, Radu Apostol şi Alexandru Berceanu) care a promovat dramaturgia contemporană şi a chestionat raporturile dintre realitate, teatru şi spectator (am încă în memorie primul său spectacol, Lebensarum – Spaţiul vital de Israel Horovitz la Studioul de Teatru Casandra în 2002). Alexandra Badea s-a mutat la Paris, unde a făcut un doctorat (la Sorbona), a continuat să regizeze şi a început să scrie (în franceză). Pulverizare este un text multipremiat, publicat în română graţie Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu. Prima montare a acestei piese în România s-a produs la Teatrul Apollo 111, în regia lui Andrei Măjeri, şi poate părea, la prima vedere, o combinaţie bizară între un text şi un stil regizoral profund diferite. Scriitura Alexandrei Badea este intenţionat concisă, aridă în eficienţa ei, fără să creeze personaje, ci doar modele de umanitate robotizată care relaţionează exclusiv prin interfeţe – computere sau telefoane (care determină însingurare, uneori aceasta fiind intenţionată –, formula free sitting, adică aşezarea angajaţilor în fiecare zi pe un loc diferit ca să nu lege o prietenie cu vecinul, astfel încît interacţiunile umane să fie minime şi să nu ia din timpul de lucru şi din profitul angajatorului) – într-o lume care devine de-a dreptul schematică. De la denumirile seci ale profesiilor la tiparul existenţial, recognoscibil oriunde pe glob, acest univers monoton, cronofag şi dezumanizat are poezia lui, o lirică urbană, construită din stereotipia acţiunilor şi imaginilor (costumele office şi uniformele muncitorilor) şi din lumina ecranelor. De partea cealaltă, Andrei Măjeri este un regizor inventiv, care caricaturizează şi colorează, pune carne pe idei şi le face accesibile, îi plac imaginile vii şi construcţiile baroce. Între cele două stiluri, diferenţele sînt mari, dar rezultatul este un spectacol viabil.

Textul creează o imagine coerentă despre globalizare şi efectele acesteia la nivelul individului. Corporaţiile devin sisteme de muncă robotizate în care lucrătorii nu au contact unii cu alţii decît minimal şi intermediat prin device-uri, locurile de muncă în cadrul aceleiaşi companii sînt în puncte diferite de pe glob şi/sau implică deplasări continue, iar munca în sine este monotonă şi poartă denumiri aride (precum Responsabil de asigurarea calităţii în subcontracte delocalizate). Cele patru personaje, identificate prin titulatura posturilor ocupate în cadrul unei multinaţionale (angajatorul comun), generează naraţiuni fragmentare despre relaţiile de muncă şi viaţa personală, fără să fie caractere în sens clasic, ci doar voci. Căci globalizarea muncii determină uniformizarea vieţii personale (Responsabilul de mai sus – Nicholas Cațianis – jonglează în paralel cu două conversaţii pe Skype, cu soţia şi cu o call girl, toţi trei fiind, de fapt, singuri) prin impunerea atingerii unor standarde sociale (serviciu, nivel de trai, beneficii etc.) ca scop în sine, fără să mai fie timp de trăit efectiv (şi beneficiat de avantaje). Munca este acaparatoare şi delocată, omul este depersonalizat. Textul Alexandrei Badea este puternic în sugerarea acestei lumi terne – prin lipsa variabilelor – în care munca şi viaţa se întîmplă după tipare. Omul – maşină, personajul – machetă. O carcasă umană. Identitatea, resturile de umanitate, visele intime sînt închise în mintea fiecăruia, bine ascunse de privirile celorlalţi.

Andrei Măjeri abordează curajos acest poem dramatic, apropriindu-şi-l în felul său: personajele defilează pe un podium global, îşi expun modelele de muncă şi de viaţă (în această ordine) ca pe o colecţie prêt-à-porter (unde există o temă, un tipar şi variaţiile aferente). Hainele, deşi office, sînt viu colorate. Personajele sînt caricaturizate (nu toate, de exemplu muncitoarea asiatică, victimă a abuzurilor la locul de muncă – Ada Galeş – înduioşează) fără excese, doar cît să genereze umor şi să capete o oarecare suculenţă, fără a deveni „oameni“ (ele rămîn tot exemple de crochiuri identitare). Actorii sînt puşi să facă echilibristică între comic, dramatic, musical, grotesc, iar ei performează inteligent, dinamic, cu grijă ca stereotipurile umanoide pe care le întrupează să rămînă tipologii exemplare şi nu personaje. Măjeri îşi permite să emoţioneze, să provoace ilaritate sau să stîrnească rîsul, fără să uite care este miza spectacolului. Rama temei este pusă chiar de la începutul spectacolului: o serie de cuvinte proiectate şi ulterior tăiate („black­face“, „ethnic“ etc.), căzute în dizgraţie nu din cauza unei corectitudini politice radicalizate, ci a unei globalizări care anihilează identitatea în numele profitului. Spectacolul are momente efervescente precum citarea picturii lui Édouard Manet, Dejun pe iarbă, ca imagine pentru pauza de masă în companie (personajul feminin, nud în pictură, apare îmbrăcat în spectacol, dar îi auzim gîndurile, deci există o formă de transparenţă/nuditate „mentală“ – aici este o corporatistă obsedată de control, jucată de Smaranda Caragea; scena mi-a amintit de un alt citat celebru, cel al picturii Rondul de noapte a lui Rembrandt în spectacolul lui Alexandru Dabija, Mult zgomot pentru nimic); un număr muzical (Alex Bogdan cu un mix gospel cu manele, ca ironie la adresa instituţiilor religioase care sînt tot corporaţii, căci au ca scop obţinerea profitului); folosirea înregistrărilor unor artişti din perioada acţionismului vienez cu un performance cu scene de agresiune sexuală, ca ilustrare a abuzului asupra muncitoarei asiatice.

Astăzi globalizarea pare să intre în remisie – poate e doar o iluzie – pe fondul conflictelor armate tot mai numeroase, al terorismului şi al degradării democraţiilor recente. Dar nu mă îndoiesc că omenirea are capacitatea de a dezvolta noi coşmaruri. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Dragoş Mălăescu