Babel, concept și coregrafie: Arcadie Rusu. Performeri: Ioana Marchidan, Galea Bobeicu, Diana Spiridon, Alex Călin, Alin State, Arcadie Rusu. Muzică: Alexandru Suciu. Scenografie & light design: Hermina Stănciulescu. Coproducție Centrul Naţional al Dansului Bucureşti și Linotip – Centru Independent Coregrafic. 

Palatul „Universul“ din centrul Capitalei se transformă într-un hub cultural. În decurs de cîteva luni, aici s-au deschis Teatrul Apollo 111 şi Linotip – Centru Independent Coregrafic. Primul a fost inaugurat toamna trecută cu spectacolul lui Radu Jude, Ali: Frica mănîncă sufletul, cel de-al doilea a avut primele două premiere oficiale de curînd.

Creat şi administrat de Ioana Marchidan şi Arcadie Rusu, coregrafi şi dansatori activi atît în zona dansului contemporan, cît şi în teatru, Linotip apare pe fundalul crizei cronice a sălilor de repetiţii şi reprezentaţii pentru dans contemporan şi pe care cele două spaţii existente, Centrul Naţional al Dansului (instituţie de stat) şi WASP (independent), nu reuşesc să o amortizeze. Situaţia este precară, în primul rînd la nivelul fondurilor pentru obţinerea cărora se depun eforturi mari (este vorba de licitaţiile interne – AFCN, ARCUB etc. – şi internaţionale de proiecte/programe culturale) care uneori îi epuizează pe managerii culturali, determinîndu-i să renunţe la închirierea de spaţii. Aşa a dispărut un alt loc destinat dansului contemporan, Zona D, administrat de Cosmin Manolescu şi Ştefania Ferchedău.

Linotip oferă un spaţiu central pentru dans şi un program repertorial – spectacolele vor fi reprezentate periodic, într-o stagiune. Locul este amenajat ca un mix ironic între clasic şi industrial, cu o scenă luminată cu reflectoare şi lămpi mari, acţionate la vedere în timpul spectacolelor (light design: Hermina Stănciulescu) – vara ar putea fi folosite şi ferestrele ca surse de lumină – şi cu fotolii roşii, de pluş (ca la teatrul clasic, de unde şi ironia). Trebuie menţionată „cortina“, o bandă de delimitare care transformă scena în spaţiu de lucru (sau în „locul faptei“).

Primele spectacole, Babel şi 2 Femei contemporane, produse în parteneriat cu CNDB, se configurează în jurul urbanului ca spaţiu mental şi fizic, de dezvoltare individuală şi de relaţionare, mediu stimulativ şi restrictiv, un loc ambivalent, incitant în provocări şi deprimant prin intoleranţe.

Spectacolul lui Arcadie Rusu, Babel, este o arhivă sentimental-amuzantă a oraşului ca organism care inhibă şi provoacă deopotrivă, ba chiar generează dependenţe şi intoxică. Coregraful creează secvenţial situaţii inspirate din realitatea zilnică: cozile, spitalele şi vulnerabilitatea pacienţilor, zgomotul citadin, obsesia imaginii (proprii), dificultăţile cuplului sub presiunea normelor sociale, feminitatea/maternitatea, imagistica genurilor şi a vîrstelor etc.

Arcadie Rusu dezvoltă spectacolul ca o succesiune de naraţiuni – povestea cozii ca tipar al competiţiei pentru supravieţuire şi atenţie etc. – şi portrete – precum muncitorul cu picamer, creat de Alin State –, cu o teatralitate explicită, care trimite la Pina Bausch. Coerenţa şi fluiditatea mişcării, tematica din domeniul cotidianului minor, neextraordinar, dramaturgia coregrafică narativă şi consistenţa personajelor fac din Babel un conglomerat performativ de afectivităţi, aflate mai ales în penumbră, a căror fragilitate este privită însă cu umor. Spectacolul conţine scene individuale sau de cuplu, dar mai ales de grup, cu sincron (evitat de obicei în dansul contemporan) şi fraze coregrafice „împletite“. Excelente sînt prestaţiile performerilor (Ioana Marchidan, Galea Bobeicu, Diana Spiridon, Alex Călin, Alin State şi Arcadie Rusu) într-un univers sonor abraziv, care extrage muzicalitate din stridenţa zgomotelor citadine obişnuite (muzica: Alexandru Suciu).

● 2 Femei contemporane. Concept și coregrafie: Ioana Marchidan. Performeri: Ioana Marchidan, Flavia Giurgiu. Muzică: Gherghel Vasile Cristian. Scenografie & light design: Hermina Stănciulescu. Coproducție Centrul Naţional al Dansului Bucureşti și Linotip – Centru Independent Coregrafic. 

Cu 2 Femei contemporane, Ioana Marchidan rămîne în zona urbanităţii, dar se concentrează pe condiţia femeii astăzi, cînd discriminarea de gen a supravieţuit progresului mentalităţii şi s-a insinuat dincolo de discursurile oficiale, în viaţa cotidiană şi în raporturile dintre sexe. Spectacolul este un inventar de expresii, opinii, atitudini discriminatorii, acceptate sau tolerate în discursul public. Coregrafa face un traseu tematic cronologic, identificînd expresii de stigmatizare a feminităţii încă din copilărie, o retorică peiorativă care se regăseşte de-a lungul vieţii unei femei. Divizarea de gen se menţine ulterior, cînd poziţionarea femeii în societate se face după o mentalitate conservatoare ce presupune plasarea ei strict în zona casnică şi în cea a eroticului.

E interesant că fundalul sonor conţine discursuri (verbale) cu două atitudini contrare, una progresistă, alta retrogradă, dar impactul vine de la cea din urmă, poate prin coloratura expresiei: o voce pios-acuzator-apocaliptică susţine că „e ura Satanei pe Eva cea nouă“ (iertată să-mi fie dezvăluirea acestui amănunt delicios). Situaţia se regăseşte în mentalul colectiv, unde discursul feminist („We must raise our daughters differently. We must also raise our sons differently“) se afişează la nivel oficial, dar nu este asumat de masă, unde mentalitatea patriarhală e încă puternică.

De altfel, întreg spectacolul umăreşte acest conflict al viziunilor asupra fe­meii. Cele două performere, Ioana Marchidan şi Flavia Giurgiu, evoluează sincron în scene care conturează domesticitatea – precum frămîntatul pîinii – şi scene de impersonare a masculinităţii – femeile descoperă „superioritatea“ agresivă a penisului sau îşi asumă identitatea feminină prin negarea anonimizării (secvenţa bărbaţilor pe sîrmă). Un balon-cap de femeie (o metarealitate) este inscripţionat cu expresia „My body, my choice“. Dar finalul este pesimist: erotizarea imaginii feminine în mentalul colectiv (pantofii cu toc) duce la sufocare (casca de motociclist). 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: A. Uşurelu