● Micul Prinţ de Antoine de Saint-Exupéry, traducere de Ileana Cantuniari, regia: Alexandru Dabija; scenografie şi video: Mircea Cantor; costume şi asistent scenografie: Andrada Chiriac; muzica: Ada Milea; creaţie vulpe: Tiberiu Toitan, Oana Micu. Cu: Dorina Chiriac, Bogdan Cotleţ, Valentin Teodosiu, Eugen Racoţi, Alexandru Bogdan, Dan Rădulescu, Lucian Ionescu, Alexandru Turcu, Sara Chifor / Miral Solcanu, Tudor Roșu / Vlad Bazgă. Teatrul de Comedie. 

Una dintre problemele adaptării pentru scenă sau ecran a unui text celebru este aceea că publicul are aşteptări bine conturate. În cazul Micului Prinţ al lui Antoine de Saint-Exupéry, stereotipia imageriei în mentalul public este accentuată de desenele autorului care însoţesc textul. Toată lumea ştie cum arată Micul Prinţ şi planeta lui sau cum desenează aviatorul şarpele boa care a înghiţit un elefant. Ceea ce se aşteaptă, de regulă, este ca transpunerea scenică sau cinematografică să amplifice ceea ce imaginaţia colectivă a proiectat deja. În cazul adaptărilor româneşti din ultimii ani după Micul Prinţ, asta nu s-a întîmplat, artiştii încercînd o sabotare a tiparului reprezentărilor din imaginarul public.

Micul Prinţ vine de pe o altă planetă, lucru care are mai multe înţelesuri: vine din altă lume, este un alter ego (interior sau exterior) sau o apariţie ne(i)­reală, este reprezentarea unor principii universale etc. La Teatrul Odeon, Carmen Lidia Vidu alege să aibă pe scenă un singur performer, Alexandru China Birta (11 ani), care îl interpretează pe Micul Prinţ, toate celelalte personaje fiind „prezente“ prin proiecţii video. Perspectiva poveştii îi aparţine astfel copilului şi nu adultului, ca în text. La Teatrul German din Timişoara, Peter Kerek multiplică personajele prin crearea unora noi, iar perspectiva vine din exteriorul naraţiunii, Micul Prinţ – interpretat de actorul Richard Hladik – fiind personaj în propria poveste. În ambele spectacole se folosesc instalaţii vizuale care facilitează accesul spre lumile magice, interioare sau exterioare, ale Micului Prinţ.

Regizorul Alexandru Dabija creează la Teatrul de Comedie „un spectacol futurist“, după cum singur îl etichetează, apelează tot la formula instalaţiei, scenografică şi video, creată de unul dintre cei mai titraţi artişti vizuali contemporani români, la debut în teatru, Mircea Cantor. Spectacolul este conceptualist şi profund antistereotip, refuză reprezentarea iconică din desenele lui Saint-Exupéry, ba chiar răstoarnă categoriile estetice. Planeta Micului Prinţ este aridă – filmările pentru proiecţii s-au făcut la Vulcanii Noroioşi pentru că „pur şi simplu conţineau peisajul selenar de care aveam nevoie şi, în acelaşi timp, deşertul“, după cum explică Mircea Cantor –, iar trandafirul este o ridicătură de pămînt care regurgitează nămol. Ca şi deşertul, a cărui frumuseţe iese din standard, planeta noroioasă a Micului Prinţ de la Comedie necesită o perspectivă diferită pentru a-i fi perceput farmecul. Criteriile generale ale frumosului nu se aplică şi spectacolul se mută din sfera reprezentărilor calde, gingaşe ale basmului cult în cea a postmodernismului. Registrul devine grav, peisajele idilice din text sînt aici terne şi neliniştitoare („Limpede nu vezi decît cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi văzut cu ochii“), singurătatea este profundă, absolută, aproape filozofică.

Instalaţia porneşte din foaier, unde se află planeta Micului Prinţ (proiecţii, o jumătate de sferă, asteroizi şi doi copii) şi continuă pe scenă – unde sînt Terra şi planetele vizitate – cu o succesiune de obiecte de mari dimensiuni cu care actorii formează instalaţii performative: sfera cu oglinzi a Înfumuratului, sulurile de hîrtie necesară pentru calculul stelelor ale Afaceristului, avionul naratorului sau sticla-felinar a Lampagiului (obiectele sînt schelete metalice care pot fi „îmbrăcate“ de imaginaţia fiecărui spectator). Formula instalaţiei include şi muzica Adei Milea, care a recurs la instrumente care „să pară de pe altă planetă“ precum hang şi theremin, astfel încît universul sonor, cu binecunoscutul umor absurd al compozitoarei, capătă aici o tuşă stranie.

Descinderea Micului Prinţ pe Terra, un spaţiu sufocant şi agitat, este confuzantă. Ritmul său şi ritmul umanităţii sînt diferite, ireconciliabile, timpul unuia nu este şi timpul celuilalt. De altfel, în personajul Dorinei Chiriac, timpul se comprimă: vîrsta sa este atemporală. Micul Prinţ e „un copil bătrîn“ (zice Dabija), de unde lipsa ludicului infantilizant şi sobrietatea jocului, căci el este o reprezentare a principiilor universale şi nu un personaj „cărnos“, decriptabil psihologic. Perspectiva asupra poveştii este deopotrivă a Micului Prinţ şi a aviatorului; naraţiunea concentrică din text, în care unul este personajul celuilalt, devine aici o dublă naraţiune, faţa şi reversul unei viziuni asupra lumii. Sînt panoramate temele importante: putere, consumism, orgoliu şi aparenţă, viciu, muncă, dragoste, moarte. Bogdan Cotleţ (Aviatorul) rămîne în zona realismului, în timp ce celelalte personaje virează spre caricaturizare şi performare. Alex Bogdan (Înfumuratul, Geograful) are un plus de ludic cu accente comice, Eugen Racoţi (Regele) interpretează caricatural un lider decrepit, Lucian Ionescu (Afaceristul) şi Dan Rădulescu (Lampagiul) acţionează ca performeri. Valentin Teodosiu face în Şarpe un personaj puternic, cu o prezenţă aproape muzicală, determinată de rostire şi mişcare (o alunecare silenţioasă într-un scaun cu rotile). Vulpea este o apariţie specială: o marionetă de dimensiuni mari, mînuită de trei actori (creată de Tiberiu Toitan şi Oana Micu). Supradimensionarea animalului şi naturalismul expresiei sale îl umanizează, revelîndu-l ca o reprezentare a sălbăticiei din noi.

Spectacolul lui Dabija înşeală aşteptările spectatorului, e sobru, conceptualist, rece, lipsesc replici celebre, dar şi duioşia implicită cu care este perceput textul. Este un spectacol pentru adulţi şi copii, dacă acceptăm faptul că teatrul pentru copii nu este (exclusiv) infantilizant. Căci acest spectacol este unul al maturizării. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: M. Cantor